Capitolul 91

Ziua a șasea, spre miezul nopții

Era aproape miezul nopții. Peste câteva minute începea ziua a șaptea. Ultima.

Metroul s-a oprit într-o stație.

Oamenii au coborât, alții au urcat și trenul a plecat mai departe. Pe urmă a ajuns într-o altă stație, a oprit, oamenii au coborât și au urcat și trenul a plecat mai departe pe sub pământ. Apoi în alta. Și când mai erau trei stații până la Marco Polo, s-a auzit dintr-o dată o bubuitură puternică, trenul s-a zgâlțâit din toate încheieturile, a scrâșnit din roți, a șuierat și s-a oprit brusc. Oamenii s-au prăvălit împinși toți înainte unii peste alții. S-au stins luminile și femeile au început să țipe. Copii au început să plângă. S-a auzit un sfârâit și prin fereastră au început să se vadă scântei electrice galbene care zburau în toate părțile ca artificiile. În nări am simțit un miros de cauciuc ars iar de sub podea, a început să vină un fum care mă înțepa în ochi. În panica aceea am strigat-o pe Irene, ea mi-a răspuns și, pe bâjbâite, am reușit să ajungem unul lângă celălalt. Am tras-o la mine și am cuprins-o cu mâna după umeri, să o apăr. Tremura. Au început să se aprindă telefoanele mobile și să se vadă fețe de oameni.

– Doamne, ce o să se întâmple cu noi? a zis ea speriată. Ce mai e și asta?

Am strâns-o la piept și am mângâiat-o pe păr. Ea m-a cuprins pe după mijloc și s-a lăsat pe pieptul meu cum nu mai făcuse niciodată până atunci în public. Îmi plăcea poziția aceasta. Îmi plăcea întunericul acesta. Dintr-o dată mi s-a părut favorabil și romantic. Probabil că se întâmplase ceva foarte grav și periculos cu trenul, dar îmi plăcea să o țin lipită de mine. Prinși într-o catastrofă, eram romantici. Eu nu mă sperii niciodată în momentul în care se întâmplă un lucru. Mă sperii abia mai târziu, după ce lucrul acela s-a întâmplat și eu mă gândesc la el. M-am aplecat spre urechea ei și am întrebat-o încet:

– Știi ce am făcut când am văzut prima dată Romeo și Julieta?

– Ce ai făcut? m-a întrebat ea la fel de încet.

– M-am îmbolnăvit de tristețe.

– Câți ani aveai?

– Nouă. Am plâns o săptămână și o vreme nici nu am mai alergat peste bănci prin clasă și nu am mai tras vreo fată de păr.

– Tu trăgeai fetele de păr?! mă întreabă.

Pe geam se văd din nou scântei galbene. Și parcă e mai mult fum.

– Da, le trăgeam. Dar numai pe cele care îmi plăceau.

– Le trăgeai tare?

– Cât puteam eu de tare.

– Mmm… cred că le plăcea. Cred că ai fost un băiat simpatic zice ea, cu obrazul lipit de pieptul meu.

– Nu știu. Aveam un vârtej în frunte și nu îmi plăcea niciodată cum îmi stătea părul, zic.

– Nici mie nu îmi place cum îmi stă părul acum, zice ea.

– Ba îți stă foarte bine, zic.

Apoi se trage înapoi.

– Ce s-o fi întâmplat cu metroul ăsta? O să luăm foc și o să murim aici, ca proștii?

Copiii plâng și strigă speriați. Oameni bâjbâie prin întuneric. Se caută unii pe alții și ne împing când într-o parte când în alta. Încearcă să vorbească la telefoane cu cei de acasă, să afle dacă o să vină cineva să ne scoată de aici. Dar telefoanele sunt moarte pentru că aici sub pământ nu este semnal.

– Mâine plec, zic.

– Da, așa e, zice ea. Mâine noapte. Trebuie.

Apoi tușește din cauza fumului. Se caută în buzunare și scoate o batistă în care își suflă nasul.

– Ești sigură că o să am cu ce să ajung la aeroport la ora aceea? o întreb.

– Daa, nu-ți face griji. Sunt taxiuri toată noaptea și de la Weststatjon ai autobuze spre aeroport din jumătate în jumătate de oră.

Tocmai m-a călcat cineva pe picior prin întuneric. Zic încet, fără curaj:

– Aș putea să mai rămân câteva zile, știi. Aș pleca săptămâna viitoare.

Aș fi vrut să îi văd fața dar în întunericul din vagon nu vedeam decât lucirile scurte ale telefoanelor.

– Nu, nu! Nu se poate! Gata! Trebuie să pleci mâine. Așa cum am stabilit!