– Hai, iubitule, du-te repede și spală-te. Ca să mă duc și eu pe urmă.
Închid ușa în urma mea, epuizat de orgasm și de o stranietate care m-a cuprins din senin. Habar nu aveam de ce mă plăcea femeia aceasta. Stau și mă uit la mine în oglinda din baie. Sunt urât.
– Iubitule, nu ieși? Că trebuie să intru și eu, aud prin ușă.
Iubitule! Iubitule! Iubitule…
Când îmi spune așa, uit de toate. Cine mai îmi spunea mie așa ceva pe lumea asta? Cine mai îmi spunea mie iubitule?
Nimeni! Nicăieri!
Doar Irene îmi spunea iubitule și o spunea simplu, vrând adică să spună chiar asta: iubitule!
Ies.
Ea așteaptă să trec pe lângă ea ca să intre. Când trec pe lângă ea, nu pot să mă abțin. O apuc de ceafă și o trag în sus înspre mine, să îi aduc botul frumos mai aproape și să i-l sărut. Ea se strâmbă, guiță de durere, dar se lasă.
Îi dau drumul și plec.
– Animalule, strigă ea în urma mea, și se freacă cu mâna pe ceafă, acolo de unde o apucasem. Ești un animal, așa să știi!
Și trântește ușa băii în urma mea.
Dar pe urmă o deschide iar, scoate capul și zice, cu năduf:
– M-ai futut ieri de mi s-au învinețit ochii!
– Eii, hai. Asta chiar e o exagerare!
Dar ea se uită la mine, deranjată de îndoiala mea. Arată cu degetul spre ochi și îmi explică logic:
– Păi m-ai futut până ce mi-au dat lacrimile, și de la lacrimi mi s-a întins rimelul pe toată fața!
– Așa îți trebuie, zic. Dacă ești frumoasă.
– Ești un animal obsedat!
După care scoate limba la mine, mormăie nervoasă ceva și trântește iar, cu zgomot, ușa de la baie în urma ei.
Cred că avea dreptate.
Era prima dată când veneam la ea acasă și rămâneam peste noapte. Preacuviosul, din ce în ce mai trist și cu ochii din ce în ce mai lipsiți de strălucire, reușise să adune lucrurile pe care le mai avea prin casă și prin pod. Costumele albastre și cravatele lui colorate, cămășile uni sau cu dungulițe. Într-un sac de rafie își pusese ghetele și pantofii pe care îi ținea pe holul de la intrare, și, înghesuindu-le cu pricepere în mașina lui nemțească, făcuse loc pentru toate.
Și plecase.
Stau acum întins pe canapeaua pe care stătuse el și mi-l închipui închizând în urma lui ușa casei în care locuise cinci ani cu Irene.
– El mi-a zis că încă mă iubește, dar că nu mai poate să mai stea cu mine pentru că nu mai are încredere în mine. Că sunt perversă. Așa mi-a zis. Perversă! Nu știu ce voia să spună cu asta, dar mi-a spus așa de câteva ori, mi-a mărturisit Irene în una din dățile trecute când, abia aterizat, merseserăm să mâncam niște paste scumpe și proaste care miroseau a nămol, la un restaurant vietnamez, aglomerat și scump din centru.