Eu nu sunt un bărbat religios.
Adică nu mă duc la biserică și nu îl primesc pe popă în casă să îmi dea cu apă de canal pe pereți, bâiguind în barbă lucruri pe care nu le înțeleg, de care nu am nevoie și pe care apoi trebuie să le plătesc. În biserici intru mai ales vara, când afară e zăpușeală, pentru că înăuntru e răcoare și sunt scaune pe care pot să mă așez. Și e o liniște care te lasă să te gândești la tine.
Dar dacă eu nu sunt religios, nu înseamnă că nu mă emoționează oamenii religioși.
Mă emoționează.
Au în ei ceva intens, fierbinte și nerezolvat, care le dă motive să facă ceea ce fac, sau să nu facă ceea ce nu fac. Produc în suflet un fel de magmă sub presiune care iese din ei prin rugăciuni și ritualuri. Și îmi place când divinitatea, oricare e ea, mă surprinde cu puterea și frumusețea ei. Cum a făcut la mijlocul lui septembrie, când mi s-a arătat de la o fereastră.
Tocmai mă așezasem pe o bancă de la colțul străzii, când la etajul doi al unei clădiri din fața mea, s-a deschis o fereastră și, în ea a apărut Irene. Îmi făcea semn că e singură acasă și mă chema să urc. Adică Preacuviosul plecase la biserică și puteam să merg la ea fără teamă. Mă uitam cum îmi făcea cu mâna din cadrul ferestrei și scena aceea nu mi se părea contemporană. Era o scenă din trecut. Dar nu din trecutul meu, ci din trecutul artei europene și din istoria mistică, și încă nescrisă, a dragostei dintre un bărbat și o femeie. Și aceasta nici măcar nu e o figură de stil pentru că eu chiar așa am simțit în realitate. Mi se întâmplă să îmi rămână uneori în memorie imagini anonime al căror înțeles nu îmi este clar pe moment dar care, mai târziu încep să strălucească în amintire și capătă un sens al lor propriu, neștiut până atunci, care rămâne apoi cu mine. Toată viața.
Așa s-a întâmplat și cu imaginea aceea. Aplecată în afară, Irene îmi făcea semne de la fereastra unei case de cărămidă roșie și mă chema sus la ea, la etajul doi. Imaginea aceea mi-a devenit mai întâi foarte dragă și mi-a făcut-o pe Irene, mică și fragilă acolo în cadrul ferestrei, dureros de necesară.
Abia mai târziu aveam să înțeleg că aceasta era imaginea prin care Irene m-a chemat fără întoarcere la ea.
Și am urcat pe scara de lemn, cu teamă și cu speranță, de parcă sus, la etajul unde flutura fusta plisată în fereastră, mă aștepta un înger care avea puterea să mă facă la loc tânăr și zvelt. Am urcat cu inima bătându-mi tare, simțind cum, urcând, coboram de fapt, într-o grotă secretă spre o iubire fierbinte, tainică și interzisă, cu o fecioară eretică și dezmățată din evul mediu.