Am în mine o înfrigurare ca o febră.
În cea de a două fotografie pe care mi-o trimisese Irene, nu era nimic spectaculos. Era doar un grup de femei de la țară, cu basmale pe cap și cu bluze brodate pe piept și pe mâneci, care păreau să fie venite la o nuntă sau la un botez și stăteau pe o bancă de lemn într-o curte cu pietriș pe jos. Și în grupul acela era și ea. Era o poză banală, făcută probabil din întâmplare, dar ce mi-a atras atenția a fost că femeile de pe bancă se uitau toate într-o parte și numai Irene se uita în partea cealaltă.
Ca și cum se uita anume spre mine.
Trebuie că era vară.
Avea pe ea o rochie care cădea ca un sac fără mâneci și îi dezvelea gâtul și brațele. M-a încântat imediat linia brațelor. Iar mâinile, pe care le ținea în poală, mi s-au părut într-o proporție perfectă cu restul trupului ei. Printr-un efect fotografic pe care mintea mea îl adăuga imaginii, am dezlipit-o dintre femeile grase, ca și cum ea ar fi fost adăugată acolo dintr-o altă poză, și am făcut cu ea o poză separată în care, dacă trupul ei exprima o lentoare dulce și o feminitate în așteptare, ochii ei erau în schimb două animale electrice alerte care trăiau aprinse în orbitele ei și erau făcute dintr-un altfel de material decât era făcut restul Irenei.
Ochii ei păreau că emit energie și urgență. Așteptare și interogație. Singurătate și refuz.
Dacă mă uitam numai la ochii ei, Irene părea făcută numai din întrebări. Dar din întrebări pe care ea nu mai ajungea niciodată să le pună cuiva. Și întrebările ei, rămase nepuse, se strângeau și i se depozitau una peste alta în ochi ca un sidef negru din care nici lumina însăși nu mai știa să se reflecte corect.
Iar asta mi s-a părut fermecător. Și m-am simțit foarte norocos.
– Depresivele în ce categorie intră? m-a întrebat ea direct, de la primul mesaj.
– Depresivele au nevoie de bucurie, i-am răspuns.
– Și de ce nu pot să fiu niciodată sinceră cu bărbații?
– Nu poți?
– Nu. Cum încep să fiu sinceră, cum mă iau de curvă. Numai ei au voie. Că sunt traumatizați. Toți au traume și au nevoie de îngrijitoare bune de futut care să le aducă cafeaua la nas.
Asta m-a luat complet pe neașteptate. Nu părea deloc o femeiușcă oarecare.
Traumă!
Automat, m-am gândit la mine.
Traună! Mi-au răsunat în cap împușcăturile lui Kaniko. Bufnitura lui Munnot pe asfalt. Musca pe tavanul infirmeriei. Laveta din piele de căprioară.
Pentru o clipă am căzut în haosul din mine. Trăiam într-un mozaic complicat de timp și evenimente în care totul se întâmpla simultan. Mă obișnuisem însă așa de bine cu mie însumi și cu singurătatea încât nu mai îmi băteam capul să separ ceea ce era traumă de ceea ce nu era traumă în viața mea. Și nici nu mai îmi păsa cât din eram efectul traumelor.
Câți ani ai tu?
– Fac 29 imediat.
Uhu, ce tânără era, pe lângă mine… Mai puțin de jumătate din anii pe care îi aveam eu.
– Tinerețe mereu!
– Mulțumesc! Mulțumesc pentru timp!
– Îmi place sinceritatea ta… Face ca timpul petrecut să merite.
– Mă simt flatată că vorbesc cu un om matur.
Păream un om matur, care va să zică.
– Și eu mă simt flatat că unei femei atât de tinere și atrăgătoare îi place să vorbească cu mine. Geografia asta dintre noi e descurajantă… Ești la capătul celălalt al țării….
– Acum sunt în vacanță la ai mei în România. De fapt locuiesc în… și aici spune numele unei țări îndepărtate. Poate aveți drum cândva la … și zice numele orașului acela mare în care locuia. Cine știe, poate vă fac loc să dormiți o noapte pe canapeaua din living.
Și adaugă un smiley.