Irene mă ținuse la curent cu mersul hârtiilor de divorț.
Erau deja traduse și legalizate, predate avocaților împuterniciți, care urmau să îi declare, nu peste multă vreme, divorțați. Îmi povestea lucrurile acestea ca și cum urmau să îmi folosească la ceva.
Îmi făcea rău să mi-l imaginez pe Vașco, cu mintea încărcată cu sfinți și fecioare, perpelit de durerea surdă a unei soții care îl înșela. Irene venea leneșă din brațele vreunui amant și se închidea în dormitor fără să mai zică nimic. Și pe urmă nu își mai vorbeau cu zilele. El ajunsese să recunoască semnele acestea, dar nu îi făcea niciun reproș. Doar își făcea de treabă prin bucătărie sau prin baie, își bărbierea fața pe care nu îi creștea păr de loc privindu-se atent în oglindă și vorbea la telefon cu mama lui.
Mama, deși îl spurca în fiecare zi pe bărbatul ei sălbăticit de băutură, era cea care îl învățase de mic, să trăiască cu frica lui Dumnezeu și să nu facă rău nimănui. Și tot ea îl trimisese să se facă preot. Vreo doi ani după ce ajunseseră în țara aceasta, locuiseră toți în același apartament cu trei camere, unde totul, de la ceaiul cu unt de dimineața, până la plimbările duminicale prin parc și ieșirile rare, cu trenul, la plajă, era organizat de mama lui. Chiar și după ce Irene făcuse câteva crize de nervi și îl amenințase pe preacuvios cu despărțirea, și se mutaseră în apartamentul acesta luat cu chirie, el încă vorbea cu maică-sa la telefon ore întregi.
Am luat o înghițitură de ceai și m-am uitat în jurul meu. Eram pentru prima dată singur la Irene.
În fiecare casă locuită, timpul depune pe zugrăveală un strat subțire de viață personală a celor care o locuiesc. Și stratul acela de viață personală depusă pe pereți, face, dintr-o clădire anonimă și rece, un cămin cald al cuiva. Adică locul în care el este mereu el însuși și în care, în orice poziție s-ar afla, simte că este așezat confortabil în propria lui viață și personalitate la fel cum un animal e perfect așezat în pielea lui.
M-am uitat iar în jur.
Dacă nu o atingeam și nu o iubeam pe Irene, nu știam ce altceva să fac în casa aceea. Nici în orașul acela. Și nici în țara aceea. Când nu era lângă mine, era mult mai bine pe plaja de la capătul lumii. Am lăsat ceaiul deoparte și mi-am scos din buzunarul de la spate blisterul cu somnifere. Eram atât de fără rost, singur în apartamentul ei, încât trebuia să dorm.
Am scos o pastilă și am înghițit-o.
Acum, că știam că urmează să adorm, m-am liniștit.
M-am dus la canapea și m-am trântit pe ea, așteptând să mă ia somnul în enigma lui. Și cum stăteam lungit pe spate, cu ochii închiși, am văzut-o dintr-o dată pe Irene cum se juca cu degetele ei mici în barba mea, cum mi-o pieptăna într-o parte sau alta, într-un fel sau altul, o trăgea, o lungea. Și gângurea. Și se distra. Eu mârâiam dar o lăsam. Nimeni până atunci nu se mai atinsese așa de barba mea. Dar pe ea o lăsam să facă ce voia, iar ea se distra de minune. Și la un moment dat, distrată de tot ce făcuse ea pe acolo prin barba mea, zice:
– Tu mă lași să fac ce vreau eu cu tine.
Eu am mormăit ceva iar ea, pe același ton de fetiță fericită care tocmai obținuse acordul pentru o nebunie personală, zice
– Cu tine pot să fac orice. Nu-i așa? Că tu mă lași!
Eu am mormăit iarăși ceva și am închis ochii, iar ea și-a băgat nasul între gât și clavicula mea și m-a inhalat în felul ei prin care lua din mine miros.
– Da, scumpa mea, i-am zis. Te las…
Și, apoi, în după amiaza ploioasă și rece a celei de a treia zi, încet, încet, alprazolamul a început să își facă efectul; și, acolo pe canapeaua pe care ne iubisem cu o zi înainte și care acum, fără ea, era doar o piesă anonimă și rece de mobilier, am alunecat, puțin câte puțin, în abisul chimic și de neînțeles al somnului.
***