Sunt obișnuit să nu mă aștepte nimeni, nicăieri.
Ieri, dintr-o nepotrivire a fuselor orare și a operatorilor de telefonie, sau cel puțin așa am înțeles de la Irene, când autobuzul cu care am venit de la aeroport a oprit în Weststatsjon, nu mă aștepta nimeni.
Lumina e mereu scăzută aici in nord iar aerul e rece și umed. Vin cu avionul și, după ce aterizez, am nevoie de câteva minute ca să mă acomodez și să înțeleg unde mă aflu. Și am nevoie și de un om, ca să știu la cine mă aflu. Irene m-a sunat și mi-a spus să rămân pe loc că ajunge în trei sferturi de oră. Și să nu mă supăr.
Irene mă iubea!
Cuvintele ei exacte: ”Te iubesc cum nu am mai iubit pe nimeni altcineva și cum nu voi mai iubi niciodată pe nimeni”! Așa că m-am rezemat de o balustradă de pe marginea trotuarului și am rămas liniștit în pudra de apă care înghițea oamenii și făcea din ei siluete cenușii.
Era a patra oară când veneam la ea.