A treia zi, spre prânz
Deși orașul e mare cât o țară, nu mă pot pierde pentru nu pot să uit numele stației de tramvai unde cobor : Pisica Galbenă! Merg cu metroul până la Marco Polo, iau tramvaiul până la Pisica Galbenă și de acolo, în cinci minute, sunt în fața casei de la fereastra căreia mă chemase Irene sus la ea, din mijlocul unui tablou.
Am descuiat, am intrat în apartament și am încuiat în urma mea ușa, exact cum făceam la mine acasă.
Ce bine e să ajungi acasă!
Nu mai îmi lipsea decât un halat de casă cu broderii orientale, un burdihan respectabil și un scaun balansoar în fața șemineului pe care să mă trântesc cu un ziar în față, ca să fiu cel mai reușit exemplar de burghez care își trăise aici viața întreagă.
Doar că eu știam că nu sunt.
– Să te simți ca la tine acasă, mi-a spus Irene din prima zi, defilând în pantalonii largi de pijama prin bucătărie și deschizând și închizând pe rând sertarele și ușile modulelor suspendate, ca să îmi arate unde erau paharele, cănile, tacâmurile, uleiul, condimentele, zahărul, cafeaua… E cam sărăcăcios acum la mine, a zis ea, pentru a se scuza. Înainte, când eram și eu mai gospodină, aveam în casă de toate.
Se referea, adică, la vremea când ea și preacuviosul aveau o viață de cuplu normală.
Ea făcea cumpărăturile și gătea, el venea acasă și, în timp ce făcea duș să-și scoată de pe el mirosurile de tămâie sau de motorină, ea aprindea lumânări parfumate și așeza farfuriile și mâncarea. După ce spuneau o rugăciune scurtă, serveau cina ca și cum ar fi fost proaspăt îndrăgostiți. Nu lipsea niciodată un păhărel de tărie sau unul de vin. Deși, rememorând conversațiile noastre, ea îl înșelase pe bărbatul acesta tot timpul cu alți bărbați. Și nu oricum ci, după cum ea însăși îmi spusese, îl înșelase la greu!
Iar ce însemna asta, numai ea știa.
Eu însă nu o judecam pe Irene.
Dintr-un sentiment de complicitate la toate delictele plăcerii, încetasem de mult să îi mai judec pe oameni. Știu că în fiecare om e încuiat un depravat desăvârșit și de aceea, oricât ar fi de scandalos sau exotic, nimic din ceea ce duce la plăcere trupească nu mă deranjează și nu mă face să judec. Nicio desfrânare nu mi se pare prea mult, atâta vreme cât rămâne în dormitorul personal. Prin urmare, îmi place să cred despre mine că sunt un stricat inofensiv, permisiv și tolerant, care nu deranjează pe nimeni și pe care nu îl mai deranjează nimic.
Doar că, una este ce crezi și alta este ce simți.
Îmi era frică să nu ajung să îmi fie milă de mine. Eram mai în vârstă decât ea cu treizeci de ani. E adevărat că Irene îmi spusese că pentru ea trecutul acela nu mai exista și că nu se mai recunoaște în femeia care fusese, dar eu știu că în oameni există întotdeauna o remanență a ceea ce au fost cândva. Iar remanența aceea se poate reactiva oricând dacă are din ce să se hrănească. Nu ne putem despărți niciodată cu totul de ceea ce am fost și suntem ce suntem tocmai pentru că am fost ce am fost.
Dar eram deja în a treia zi.
Mai aveam patru zile.
Era târziu! Prea târziu ca să trebuiască să mai înțeleg ceva.