Omleta fusese atât de proastă și de scumpă încât, în timp ce mă ridicam de la masă și îmi trăgeam haina pe mine, m-am gândit să mă duc în toaletă și să îmi bag degetele pe gât ca să o vomit. Mi s-a părut, însă, prea complicat. În timp ce mă îndreptam spre ieșire, mi-am dat seama că lipsa principală a omletei nu era nici gustul nici prețul, nici culoarea, nici forma. Lipsa ei era că nu durase decât douăzeci de minute. Poate chiar și mai puțin.
Am ieșit în ploaia măruntă și rece, mi-am scos telefonul și i-am scris un mesaj scurt Irenei:
”Mi-e dor de tine.„ Răspunsul ei a venit aproape instantaneu: ”Si mie mi-e dor de tine, iubitule”
După mesajul acesta mi-am recăpătat simțul orientării.
A ieșit la suprafață bărbatul fantast care locuia în mine și știa să facă totul.
Era o țară care nu îmi plăcea, era un oraș care nu îmi plăcea, cu oameni care nu îmi plăceau și cu o climă care nu îmi plăcea! Dar era țara în care Dumnezeu o adusese pe femeia aceasta tânără și frumoasă care îmi spunea mie Iubitule. Ș care se iubea cu mine așa cum se iubeau femeile îndrăgostite cu iubiții lor.
Și Dumnezeu mă adusese aici după ea.
Cu toate drumurile pe care le făcusem până acum ca să ajung la ea și apoi să mă întorc, Irene devenise o femeie de treizeci de mii de kilometri. Atât zburasem pe deasupra norilor pentru ea. Dacă ne mai vedeam de două ori, aș fi dat ocol pământului ca să o pot ține câteva ore în brațe și să o am în preajmă.
Pentru că despre atât era vorba.
Câteva ore.
Ajungeam azi, stăteam o noapte și jumătate și plecam în următoarea zi, foarte de dimineață. Pentru orele acelea veneam. Dar orele acelea dezlocuiau toate celelalte ore în care nu eram cu ea.
Care va să zică, Irenei îi era dor de mine! Asta era mult mai important decât clima infectă și omletele lor cu gust de petrol, servite de chelneri care dau din cur și fredonează fals.
– Să vă ia mama dracului, am zis cu voce tare, spre un înjurat colectiv și impersonal. Să vă fut pe toți!
Și m-am îndreptat hotărât spre metrou.
Era a doua oară când vorbeam cu voce tare de unul singur. Nu era decât ziua a treia. Ce urma să se întâmple în ziua a șaptea? Pe urmă, printr-un efect pervers al propriei mele supărări și educații, când am ajuns în aglomerația infernală din subteran, am mai zis o dată, mai încet, ca și cum as fi vorbit cu un cunoscut:
– Sa vă fut!
Și am luat metroul de pe linia 1 spre casă.
Casa Irenei.