Am în mine o înfrigurare ca o febră. Mă uit iar la cele două fotografii pe care mi le-a trimis femeia aceasta tânără și o doresc.
M-a apucat brusc, un fel de nebuneală.
Merg pe plajă într-o direcție, ca și cum trebuie să ajung undeva, apoi mă opresc și mă așez pe nisip. Nu trebuie să ajung nicăieri. Îmi aranjez pălăria pe cap ca și cum nu era aranjată cum trebuie și nu stă bine. Dar ea stă bine. Intru în cort ca și cum aș avea nevoie de ceva dinăuntru, dar ies din el imediat pentru că nu am nevoie de nimic.
Mi se întâmplă ceva, adânc în masculinitate.
Mă repopulez cu o variantă a mea pe care nu mi-o cunosc. Era deplasat să spun că îmi era deja dor de Irene? Adică de o femeie pe care nu o văzusem niciodată și de existența căreia aflasem doar de câteva ore? Habar nu am dar, pe cât de deplasat părea, pe atât era de adevărat.
Brusc, bateriile deveniseră o chestiune de viață și de moarte. M-am repezit la mașină și i-am și înfipt cheia în contact ca pe un cuțit în gât. Motorul a gâjâit de câteva ori, ca un fumător bătrân, și a pornit.
Ce fericit eram!
Soarele se ridicase câțiva metri pe cer și era în regulă și peștii își vedeau liniștiți de viața lor prin mare. Era important ca peștii să fie mulțumiți și să își vadă de treaba lor prin mare pentru că astfel și viața mea îmi părea firească. La fel și toți șoarecii de câmp. La fel și cei trei pescăruși nervoși de lângă apă.
Dacă motorul mașinii mergea, puteam să încarc telefonul și laptopul și puteam să o găsesc din nou pe Irene. La câțiva kilometri spre interior, pe un drum care se desprindea din cel pe care venisem dar era blocat de o bariera , era o bază militară și, din cauza aceasta, toata zona avea acoperire cu semnal. Sau, cel puțin, așa calculam eu.
Azi-noapte târziu, chiar înainte de a mi se descărca telefonul de tot, stabiliserăm să ne întâlnim din nou azi, imediat după ce ea călca o cămașă neagră de poplin și pregătea un pachet cu de-ale gurii pentru soțul ei care pleca să vadă o chilie săpată într-o stâncă unde locuise cândva un sihastru. Patruzeci de kilometri. Pe jos. Nu era, săracul, nici ăsta, întreg la cap!
Adică Irene era măritată iar bărbatul ei era preot!
Poate că așa trebuia să facă preoții.
Fiecare cu marșurile lui.
Când ești singur, ți se pare că tot ce există și se întâmplă în jurul tău este făcut înadins pentru tine.
Eram convins că Dumnezeu făcuse dimineața aceea doar pentru mine. Iar eu, pentru că din cauza unui defect de imaginație nu mă pot imagina decât tânăr, stăteam pe nisip, cu coatele pe genunchi și priveam peste mare de parcă mă uitam anume după ceva și așteptam pe cineva.
De fapt nu mă uitam nicăieri.
Marea era o întindere de apă fără sfârșit, anonimă și fără noimă care doar îmi dădea prilejul să mă pot gândi la altceva. Asta face marea când te uiți la ea. Deși e cu tine, ea de fapt e acolo doar pentru ca tu să poți să te gândești la altceva. Mă uitam în mine, cel de astă noapte, înfrigurat și nesătul.
La urma urmei, nu era ceva neobișnuit ca bărbatul acestei femei să fie preot. Neobișnuit a fost ca ea să îmi trimită fotografiile pe care mi le-a trimis la miezul nopții. Când s-au descărcat, am avut o erecție cât toate zilele. Exact cum mi se întâmplase, în studenție, când, la un bal, mă invitase la dans profesoara care ținea cursul de poezie medievală. Din uimirea și surpriza de a fi fost invitat la dans de femeie aceea frumoasă, mai mare ca mine cu zece ani, care venea la cursuri în rochii scurte și largi de sub care i se profilau buci nervoase, în timp ce dansam avusesem o erecție care mă îngrozise. Oricât mă trăgeam eu înapoi ca să nu mă ating de ea, tot trebuia să mă frec din când în când de piciorul ei, la anumite figuri. Și de erecția aia mi-a fost apoi rușine toată facultatea când mergeam la cursurile de poezie. Și multă vreme după aceea nu puteam să o mai privesc în ochi.
Ce prost!
Era atâta soare de jur împrejur!
Doamne, ce zi frumoasă era!
La urma urmei, ce mă interesa pe mine în ce pelerinaje se ducea bărbatul acela cu noaptea în cap? Toată istoria bisericii e plină de insomniaci bine intenționați care s-au sculat cu noaptea-n cap de-a lungul secolelor și au plecat prin pustiuri după lăcuste și viziuni. Ce treabă aveam eu cu ce gânduri, speranțe și filme de animație îl străbăteau pe individul acela care umbla cu scripturile după el în servietă și se dădea cu capul de vreo stâncă rece și umedă, cerând iertare pentru păcatele altora? Vreau să spun, ce treabă aveam eu cu el, atâta vreme cât femeia lui rămânea acasă, singură prin sufragerie, într-o rochiță franjurată care abia de îi acoperea curul?
Pentru că Irene exact așa apărea în una din cele două fotografii. Avea o floare roșie de mac în mâna stângă, stătea pe un fotoliu de piele picior peste picior întoarsă într-o rână și se uita înspre cameră. Rochița i se trăsese în sus pe corp și părea atât de scurtă încât la un moment dat m-am gândit, cu totul prostește, să mă las un pic în jos să văd dacă avea chiloți pe dedesubt. Dacă îi avea. Pentru că, sincer, nu știu dacă Irene în poza aceea avea chiloți pe ea. Partea de jos era franjurată, iar franjurii i se împrăștiau pe picioare într-o parte și în alta. Coapsele îi erau pline și ferme iar pielea arămie care i-o vedeam printre franjuri la miezul nopții pe o dună de nisip în pustiu, inducea în mine un efect erotic dureros.
Mă înfierbântasem ca la o febră.
De la sine, fără să o ating sau fără să mă mișc, doar privind poza aceea, tija aia groasă dintre picioare mi-a zvâcnit de două sau trei ori, ca electrocutată.
– Trimite-mi și tu o poză cu tine, acum, a zis ea. Vreau și eu să te văd!