Dimineața celei de a treia zile pe țărmul de nisip a fost doar o continuare a serii de dinainte. Din clipa în care am deschis laptopul și am intrat pe rețea, seara s-a prelungit până când din ea a răsărit soarele și s-a făcut din nou dimineață.
Am aici pe rețea un cont în care mi-am pus la profil poza făcută după zgârietura pe mașină și în care scriu aproape zilnic câteva rânduri despre foliile omenești.
Bărbații se dau în vânt după posturile eroice, în care apar musculoși, pricepuți sau eleganți, bogați sau potenți, dar pe mine postura aceasta de erou mă jenează, pentru că nu sunt unul.
Nu sunt erou în niciun domeniu.
Toată copilăria mi-a fost frică de ceva.
Fie de monștrii cu care ieșeau de sub pat și mă sfâșiau cu ghearele, fie de crocodili care mă apucau de picioare în apa tulbure a râului și mă trăgeau prin bulboane, fie chiar de monștrii care apăreau din senin și mă înghițeau pe timpul zilei. Am fost un copil fricos a cărui singură formă de curaj a fost inconștiența, exersată mereu.
Prin urmare, cel mai bine mă simt în postura de anti-erou.
Iar asta înseamnă să poți face oamenii să zâmbească, sau chiar să râdă, atunci când vorbești despre tine. Și pentru că, în timp, am ajuns să produc și să scriu tot felul de povestioare în care lumea se regăsește cu ușurință și prin care, tacit, eu și cei care mă citesc am căzut de acord să râdem unii de alții, în jurul postărilor mele s-a format un grup de gospodine și contabile, psiholoage și avocate, studente și pensionare, doamne și domnișoare misterioase, arătoase, care, fie dimineața la cafea, fie în metrou când se duc sau când vin de la muncă, fie la orice oră a zilei sau nopții, îmi citesc textele, și le comentează. Adică îmi trimit tot felul de emoticoane prin care arată fie că sunt de acord, fie că nu sunt de acord, fie că sunt de-a dreptul șocate sau dezgustate.
M-am ridicat și am ieșit din cort cu un sentiment amețitor de prospețime, ca atunci când ești tânăr și nemuritor. Și asta în ciuda faptului că nu dormisem toată noaptea. Soarele se ridicase peste apă, marea strălucea de argint, briza începuse să sufle, nisipul plajei strălucea alb cât vedeai cu ochii. Câțiva pescăruși alunecau deasupra apei în curent. Totul era o depărtare. Iar depărtarea conține în ea o promisiune fabuloasă, magnetică și imparabilă.
Doamne, cât de frumos era totul!
Totul!
Erau exact aceeași mare și același loc care în seara precedentă mi se păreau ostile! Același nisip, aceleași dune, același schelet de mașină cu roțile adâncite, aceeași iarbă țepoasă prin care mișunau gândaci și șopârle, aceeași depărtare indistinctă. Identic. Totul era identic. Absolut identic!
Doar eu, ieșind din cort în dimineața aceea, eram altfel. Pentru că în noaptea aceea o întâlnisem pe Irene.