Dar când spun că pe Irene am întâlnit-o în pustietatea aceea de pe malul mării, spun adevărul. Pentru că acolo am întâlnit-o.
Nu știu de ce, dar eu când sunt supărat, capăt o figură de om inteligent. Dacă te uiți la mine atunci, ai zice că sunt un bărbat deștept și profund care inspiră încredere și știe ce face. Așa că, cu câțiva ani în urmă, când încă mai avea pe ea vopseaua originală, mi-am pus pe Facebook fotografia făcută imediat după ce cineva îmi zgâriase mașina în parcare. Și mi-o zgâriase atât de bine încât în poză am ieșit foarte inteligent. Nu a trecut multă vreme și am fost abordat de coafeze glumețe și de doamne triste care nu înțelegeau ce se întâmplă cu viața lor.
Viața nu e un lucru ușor de înțeles.
Dintr-o curiozitate și o mirare care nu le dă pace, oamenii vor cu tot dinadinsul să înțeleagă ce se întâmplă cu ei și cu viețile lor. Și, mai ales, de ce. Și, pentru că ei singuri nu pot să dea de cap acestui mister, îi întreabă pe alții. Însă eu, cu barba mea impozantă, deși la prima vedere păream un bărbat trecut suficient prin viață pentru a fi devenit un preafericit al împăcărilor cu sine, nu eram deloc așa.
Nu sunt deloc înțelept.
Dacă cineva vrea să știe cum să fie fericit în viață, nu pe mine trebuie să mă întrebe. E am în mine doar un șir lung de fantasme nerezolvate și existențe imaginate, pe care nu am avut ocazia, norocul sau știința să mi le transform în realitate și să le trăiesc pe viu. Ce este la mine mai straniu, important și periculos pentru mine însumi, este puterea mea toxică de a transforma anormalul în fascinație și excepția în scop.
La fel ca și atunci când Irene, a venit la mine în Nargo terorizată de gelozie și a ieșit din baie în cămașa de atlaz cenușiu. În picioare avea papuci roșii cu vârfurile întoarse și cu ciucuri, la fel ca cei ai cadânele din haremurile sultanilor. Cămașa de atlaz lucea și îi cădea pe corp urmându-i sânii și șoldurile, până deasupra genunchilor. Își desfăcuse părul și părea că e dusă cu mintea în altă parte, umblând nepăsătoare prin casă, ca o pradă la îndemână.
Am sărit pe ea și i-am băgat mâinile pe sub cămașă. Ea s-a lăsat în îmbrățișareA mea și m-a cuprins pe după gât. Ne-am sărutat rezemați de tocul ușii până când i-am apucat cămașa de poale, și i-am ridicat-o. Am întors-o pe Irene cu spatele la mine și am aplecat-o în față. Cămașa de atlaz i-a alunecat spre umeri și i-a dezvelit picioarele, bucile și jumătate din spinare. Din poziția aceea de animal dominat, ea a întins mâna înapoi, mi-a prins sexul în palma ei mica și și l-a potrivit singură, cu exactitate, în despicătura ei umedă. În loc să mă lase să intru eu, a început să se împingă ea, gemând ca atunci când te doare ceva. Se împingea și își rotea fesele în cercuri mici, făcând din buci un mecanism care se învârtea de la sine. Mă prindea în măruntaiele ei și mă mesteca în ea. Întorcea capul înapoi, se uita la mine să mă vadă cum o penetram și gemea încet. Fesele ei mă fascinau. Am ridicat brațul și, în timp ce ea învârtea curul, i-am tras tare o palmă peste buca stângă. Pielea i-a plesnit sub lovitura mea, ea a țipat dar nu s-a oprit. Apoi i-am mai tras o palmă peste buca cealaltă. La fel de tare. Și ea a țipat la fel. Dar nu s-a oprit. A început să dea din fund chiar mai repede. Și i-am mai tras o palmă, și mai tare. Și apoi încă una. Cu toată greutatea mea de bărbat de o sută de kilograme.
Și chiar când credeam că am să îi sparg pielea și am să îi dau sângele, Irene spune ceva. Dar nu înțeleg ce.
– Ce zici? o întreb, abia respirând.
– Mai tare, zice ea.
– Mai tare ce?
– Lovește-mă mai tare!
Mai tare de atât?!
Mi-am luat avânt și am plesnit-o peste cur cât am putut de tare. O dată! Și încă o dată! Mă dureau palmele și mă gândeam că o să i se spargă pielea și o să îi dea sângele. Ea însă s-a întors spre mine, înghesuită și chinuită în tocul ușii și am văzut că avea lacrimi în ochi. Se uita la mine cu lacrimi în ochi și dădea din cap în semn că da, e bine. Irene, cea înghesuită în tocul de lemn al ușii, cu curul ei rotund dezvelit și roșu de la loviturile mele, cu lacrimi în ochi implorându-mă să rămân în ea și să o lovesc, era cel mai straniu, cel mai de neînțeles și cel mai frumos lucru care mi se întâmplase vreodată.
Era Irene o excepție? Eram eu o excepție?
Sau erau acestea doar lucruri obișnuite pe care eu nu le cunoșteam și pe care nu le înțelegeam?
Orice ar fi fost ele, erau lucruri de care eu aveam nevoie!
– Pe mâine, bobul meu scump, i-am spus în seara aceea în loc de noapte bună. Și am mângâiat-o pe părul de care nu era mulțumită cum îi stă.
Dar ea, pe jumătate adormită, cu spatele la mine și cu mâinile puse cuminți sub cap pe pernă, a răspuns stins:
– Nu pe mâine. Ești cu mine și în somn. Dormi cu mine…