Când vrei să treacă mai repede, timpul se oprește la fel cum se oprește apa într-un baraj și rămâne pe loc. Nu mai curge. Stă acolo și se strânge ca într-o baltă.
Exact așa mi se întâmplă acum când tânărul acesta obositor de serviabil, cu pantaloni negri strânși pe cur și cu o vestă roșie descheiată la nasturi, stă în fața mea în bistro, să îmi ia comanda. Mă uitam la el de câteva secunde și el se uita la mine și uitasem de ce eram amândoi față în față.
– O omletă cu brânză și un ceai de mentă, zic, și desfac dintr-o dată timpul.
El notează pe tabletă și, în sfârșit, timpul curge din nou.
– Și pâine?
– Și pâine, zic.
El notează pe tabletă
– Și zahăr?
– Și zahăr, zic.
El iar notează.
– Și apă?
– Și apă, zic.
– Atât?
– Atât, zic.
Zâmbește și pleacă de lângă mine dând din cur și fredonând o melodie stupidă. Îl invidiez cu cruzime.
Apoi timpul se oprește din nou, și, în loc să curgă către ora șase când Irene ieșea de la slujbă, se oprește la unsprezece și un sfert și rămâne așa. M-am uitat de zece ori pe telefon și telefonul arăta mereu aceeași oră: unsprezece și un sfert. Pe urmă, în timp ce mestecam omleta, timpul s-a oprit la doisprezece fără șaisprezece minute, fix. Ploaia transpira pe geam, dar timpul tot nu trecea. A rămas așa mult, mult, până când mi-am amintit din senin de pata micuță din colțul ochiului drept al Irenei.
Trebuia neapărat să o văd pe Irene. Chiar în clipa aceea! Neapărat!
Dar nu puteam din cauza timpului care stătea pe loc. Și cu cât timpul stătea mai mult pe loc, cu atât eu mă enervam mai tare. Și cu cât mă enervam mai tare, cu atât mai puțin îmi plăceau oamenii, fețele de mese, culorile, orașul și țara aceea. Și cu cât îmi plăceau mai puțin, cu atât îi uram pe toți mai mult. Și nu oricum. Îi uram pe toți cu cruzime.
Cred că eram îndrăgostit. Adică foarte îndrăgostit.
Și mi-am dat seama de asta pentru că atunci, în clipele acelea când uram cu sălbăticie pe toată lumea, mi-a venit brusc în minte chipul Irenei. Fragil, straniu, ca de copilă pierdută într-o pădure întunecată care avea urgent nevoie de un salvator. Și, dintr-o dată, m-am liniștit. Acolo, în străinătatea aceea care mă sufoca, m-am trezit șoptind, în românește, ca și cum aș fi vorbit cu cineva care stătea pe celălalt scaun al mesei:
– Scumpa mea!
Dar mi-a fost insuficient, am mai spus o dată:
– Scumpa mea!
Și pe urmă, pentru că tot nu mi s-a părut suficient, am mai spus o dată, mai încet:
– Scumpa mea!
Și m-am mai liniștit. Și nu îi mai uram chiar așa de tare pe cei din jur. Dar m-am și speriat un pic, pentru că era prima dată în viață când mi se întâmpla să vorbesc de unul singur, cu voce tare.
Și nu era decât ziua a treia!