Apoi a trecut o zi și s-a înnoptat iar.
Stau pe spate și mă uit la stele cum clipesc.
Toate tinerețile, bătrânețile și posteritățile oamenilor se măsoară după învârtirea stelelor pe cer. Mă gândesc că toate animalele care trăiau când m-am născut eu, sunt deja moarte.
Zilele trec. Înainte și înapoi.
Și acum mi se pare că sunt nemuritor, la fel ca atunci când eram copil. De la atlasul de paleobotanică cred că mi se trage.
Am intrat în cort, am aprins lanterna și l-am deschis cu o sută treizeci și cinci de milioane de ani în urmă, chiar atunci când apar primele angiosperme în flora din Jurasic. Îmi place mult în Jurasic. Au apărut florile și e așa o înflorire și un parfum pe toate continentele, că te amețește. Multe, multe flori. Mai multe decât ferigi. Ferigile le-am lăsat în urmă cu câteva sute de milioane de ani, pentru că în umezeala de sub ele se târăsc șerpi groși și lungi și de aceea îmi e frică de ele. La fel ca tot ce mă înfricoșează, și ferigile mă urmăresc în vis. În Carboniferul Superior ele sunt uriașe și trăiesc în mintea mea ca un amestec între animale și plante. Jjumătate animale, jumătate plante. Prin aer zboară libelule mari, care pur și simplu pot să îți înhațe gâtul între fălcile lor scârboase și să te zdrobească ca pe un gândac oarecare. Din cauza aceasta prefer să deschid atlasul cam pe la jumătate, de la triasic mai încolo.
Autorul e un paleobotanist francez de la mijlocul secolului trecut, cu favoriți simpatici și cu o mustață groasă care ea însăși pare de domeniul botanicii. A umplut cartea cu ilustrații. La ilustrațiile lui, adaug și eu ilustrațiile din mintea mea și din amestecul lor, cartea devine frumoasă ca una de povești. Se face că eu merg cu tălpile goale printre copaci uriași și ferigi verzi și umede printre care zboară fluturi uriași și libelule care scânteiază.
Și de fiecare dată, dar absolut de fiecare dată, pe undeva prin inima pădurii, acolo unde frunzele late și lucioase formează o boltă care acoperă cărarea, mă întâlnesc cu o femeie tânără. Are părul galben și lung, e frumoasă și poartă pe ea o blană de leopard de peșteră, pătată cu puncte negre, care îi acoperă sânii și o parte din șolduri. O femeie care, sincer, nu știu cum a ajuns în pădure și ce caută acolo.
Și cum stau eu în cort dând pagină după pagină, sunt gata să mă îndrăgostesc de ea, chiar dacă știu că apariția mea, cronologic vorbind, nu corespunde cu timpul căreia îi aparține ea. Dar e o nepotrivire pe care sunt gata să o trec cu vederea de dragul poveștii frumoase care ar urma.
Încep să citesc.
Nu știu cât timp trece. Sunt cufundat în pădurea din Jurasic, într-un luminiș în care cântă păsări colorate și înfloresc flori mari cât niște baloane de copii, presărate roșu, și galben și alb prin vegetație. Cerul este albastru ca lavanda iar undeva în depărtare, triunghiular, se profilează coșul fumegând al unul vulcan din care iese fum și lavă. E o zi minunată în Jurasic. Mă populez cu cai înaripați și paturi mari cu baldachin și saltele moi, dorm în brațele fermecate ale prințeselor din Jurasic și îmi umplu buzunarele cu aur. În Jurasic aurul se găsește pe toate drumurile.
Zâmbesc. Închid atlasul.
E o noapte care mă lasă să fac ce vreau, ca si cum ziua ar fi încă proaspătă. Îmi trag pantalonii de trening pe mine, pentru că spre dimineață nopțile sunt reci, mă lungesc într-o rână pe salteaua de cauciuc și, în sunetul surd și repetat al valurilor care se rostogolesc peste țărm ca niște crocodili lungi de apă, pornesc laptopul pe bâjbâite și mă conectez la rețea prin hotspotul făcut pe telefon.