Capitolul 21Până la urmă am adormit pe nisip.
Spre dimineață, am visat o căprioară care alerga prin pădure și căreia îi lipsea o bucată de piele de pe burtă. Sărea printre copaci în timp ce sângele îi curgea șiroaie de acolo de unde nu avea piele, și înroșea iarba. Pădurea era verde dar iarba din ea era roșie. După ce m-am încurcat vreo oră în sforile și bețele cortului pe întuneric, tot încercând să îl fac să stea în picioare și nu am reușit, m-am lăsat păgubaș și mi-am făcut o scobitură în nisip. M-a lungit în ea și m-am acoperit cu cortul ca și cum m-aș fi acoperit cu o pătură. Și, după miezul nopții și după tot felul de discursuri interioare, am adormit.
Când dau cu ochii de mare, îmi vine să râd. E prea de tot. Simplul fapt că marea există, este greu de conceput. Prea multă apă fără rost și prea mult albastru. Dar mă obișnuiesc cu ea și, deși rămâne în continuare la fel de enigmatică și de neînțeles, mă prefac că marea e ceva firesc.
Îmi era frig.
M-am ridicat, am scuturat nisipul de pe mine și am luat-o spre apă. Intru în ea până la genunchi și rămân nemișcat. Nu fac nimic, doar stau așa, în picioare, degeaba. Și mă uit. Nu mă interesează nimic anume. Nu mă uit după nimic anume. Mă uit în larg pe urmă mă uit spre țărm.
În stânga, departe de tot, se ridică o faleză abruptă. În spatele meu, acolo unde am oprit mașina, plaja se termină într-un val de nisip pe care se târăște o iarbă mică și aspră. O dună. În spatele dunei, solul e nisipos și sărat și din el ies arbuști cu frunze mici. Printre ei, iarbă cu frunze țepoase și lungi ca niște sulițe. Mai încolo, încep măslinii. Iar dincolo de măslini, munții ascuțiți și albi, ca de cenușă, pe care i-am traversat.
M-am încuiat între munți și mare.
De fapt, era chiar o joacă de copil să montez cortul. Trebuia doar să trec două bețe lungi prin mai multe găici de pânză și pe urmă să le arcuiesc și să le înfig în nisip. Alături am fixat o umbrela de soare, ca o floare galbenă de pânză. Dacă mă depărtez în lungul țărmului pe lângă apă, când mă întorc și văd înapoia mea cortul și umbrela galbenă puse sub duna de nisip, îmi zic în mintea mea că mă întorc acasă.
Mi-am adus din mașină o parte din bagajele adunate de pe asfalt și mi-am umflat și salteaua. Am un laptop și un telefon mobil. Și am văzut că, într-o pungă de plastic mai sunt vreo trei roșii și un ardei capia. Și un bidon de cinci litri cu apă. Plus, cuțitul lung de pepeni cu mânerul negru.
Cerul e luminat doar de partea aceea a soarelui care iese acum din apă, ca o spinarea curbă de animal electric încins. Urmează să fie o zi frumoasă în care să zac toată ziua pe spate sau pe burtă. Ceva mai încolo au aterizat câțiva pescăruși care acum cârâir nemulțumiți. Pescărușii sunt mereu nemulțumiți de ceva. Am ieșit cu picioarele din apă și am pornit-o înapoi spre mașină. Am am ajuns sus, pe dună, lângă scheletul ei. Roțile intraseră mult în nisip. Hmm… M-am gândit că nu e deloc ușor să scoți o mașină înțepenită în nisip.
Nu eram decât eu.
Și, dintr-o dată m-am simțit chiar singur.
Dar o singurătate convenabilă, care nu mă supăra cu nimic. La urma urmei, pentru singurătatea aceasta venisem. Și mi-a venit să râd când mi-am dat seama că eu fugeam de singurătate doar ca să ajung, de fapt, într-o altă singurătate.
Dacă cineva s-ar fi uitat în jos dintr-un avion, ar fi văzut pe plaja pustie cum, lungit cuminte pe o saltea de cauciuc, într-un cort albastru ancorat în nisip, un bărbat își căuta înțelesul și plăcerea pe o plajă pustie, lângă o umbrelă de plajă, galbenă și strălucitoare ca rapița după ploaie.