După ce Irene a dispărut în aglomerație, din oraș a dispărut însuși orașul.
Tot ce știusem despre el mi s-a șters din minte iar eu am rămas pe trotuar, dezorientat și năuc ca proaspăt căzut din cer într-un loc unde nu mai fusesem vreodată. Și chiar așa și era, pentru că, până atunci, eu nu mai fusesem prin oraș fără Irene. Ea știa locurile, străzile, tramvaiele, metrourile, tot ce trebuia ca să nu mă pierd. După ce ea a dispărut în mulțime, nu mai știam nici unde sunt și nici cum să mă întorc. Sau, unde să mă întorc. Nu mai știam nici unde era stația de metrou, nici în ce direcție era cinematograful la care fusesem cu o lună în urmă, nici hotelul cu numele ăla stupid englezesc în care stătusem când venisem prima și a doua oară.
Nici nu voiam să mă întorc undeva.
Eu nu voiam decât să îi văd din nou coafura cu care plecase de acasă, după ce se strâmbase în oglindă o oră.
Apoi, încet, încet, orașul a început să existe din nou.
Am început să recunosc câte un magazin și câte un colț de stradă pe unde mai trecusem împreună cu ea. Am recunoscut vitrina de patiserie de unde cumpăraserăm odată goffre. Un fel de cocă dulce cu pătrățele prin ea, unse cu tot felul de creme. Cumpărasem două: una cu o cremă de ciocolată pentru mine și una cu o cremă albă și translucidă pentru ea. Irene, uzitându-se cu atenție la cremă, a zis simplu și serioasă:
– Ăsta e goffre cu spermă.
Apoi, după ce s-a uitat la el din toate părțile să vadă de unde să-l înceapă, a adăugat:
– Sper că măcar e proaspătă.
Și a mușcat pofticioasă, pentru că îi plăceau dulciurile.
Pe urmă am recunoscut o piață mare, pietruită cu piatră cubică, în care ne făcusem prima poză împreună și în care, după ce ne-am așezat pe o bancă în soarele călduț de toamnă, mi-a povestit cum făcea ea cumpărăturile când era mică. Irene se temea atât de mult că simpla ei prezență ar fi putut să deranjeze pe cineva încât, atunci când o trimitea mama să facă cumpărături la magazinul din sat și avea mai multe lucruri de cumpărat, ea intra de două ori în magazin. Cumpăra alimentele pe rând. Se gândea că nu se cuvenea să o deranjeze pe vânzătoare cu o listă prea lungă de cumpărături. Mai întâi cerea pâine și ulei. Femeia lua pâinea de pe raft și sticla de ulei din ladă și i le punea în fața ei pe tejghea de unde ea le lua cu grijă, să nu le scape pe jos, și le punea în sacoșă. Atunci i se părea că deja o supărase destul pe vânzătoare cu cererile ei și ieșea din magazin ca și cum terminase de cumpărat.
Dar nu pleca nicăieri.
Doar stătea câteva minute ascunsă în spatele magazinului cu sacoșa în mâini. Aștepta ca vânzătoarea să se odihnească și să îi treacă supărarea după prezența ei. Apoi intra din nou și cumpăra și restul de alimente. Când împingea ușa grea de sticlă ca să iasă din magazin, se uita înapoi la vânzătoare și zâmbea încurcată, de parcă își cerea scuze de așa deranj pe care i-l făcuse.
Deși nu mă luase de braț, Irene se aplecase atunci spre mine și își lăsase capul până aproape de umărul meu. Pe urmă mi-am amintit că văzusem pe o hartă vreo douăzeci de muzee și monumente la care se aglomerau japonezi și chinezi mărunți și mi s-a părut o idee bună să merg la un muzeu. Am pornit hotărât ca și cum știam deja la ce muzeu voiam să merg și unde se afla. Dar pe urmă am văzut trecând mine o femeie care mi s-a părut că semăna cu Irene, am tresărit și am uitat de muzeu. Ce să fac eu cu un muzeu? Când te duci la muzeu trebuie să ai mintea liberă, astfel încât muzeul acela să aibă loc să intre în tine.
Dar eu în creier nu mai aveam liber niciun milimetru.
Și am pornit-o, luând ploaia aceea măruntă în figură, pe niște străzi pe care mirosea fie a parfumuri scumpe, fie a hamburgeri de vită, fie a carburanți arși. Peste tot o vedeam pe Irene. Toate femeile tinere semănau cu ea. Tresăream iar și iar. Până la urmă m-am hotărât să intru într-un bistro și să mănânc ceva. Sau, poate mai degrabă, doar ca să mă așez pe un scaun și să stau la o masă, pentru că nu îmi era deloc foame. Să îmi recapăt senzația că sunt și eu un om ca toți ceilalți și știu cine sunt și ce fac.
De parcă aș fi știut vreodată.