Dacă ușa rămânea deschisă, o puteam vedea în întregime.
Canapeaua pe care eram lungit avea la un capăt o pernă, pe care îmi așezasem capul, și de acolo o priveam cum se machiază în baie. Deasupra oglinzii în care se machia era un bec puternic și, în lumina lui, Irene părea o școlăriță care se juca cu trusa de machiaj a mamei.
Dacă mă lua cineva repede la întrebări, nici nu știam să spun în ce oraș eram. Tramvaie, metrouri, turbane albe și albastre, oameni negri, oameni albi și magazine de parfumuri, bluze de damă, computere și telefoane, prăjituri și cărți poștale. Dacă orașul nu ar fi existat iar în locul lui ar fi existat numai Irene cea din dormitor, cea din baie sau din bucătărie, pentru mine ar fi fost mai bine. Și adevărul este că orașul nici nu exista, pentru că Irene se punea între mine și el și nu o mai vedeam decât pe ea. În spatele ei rămâneau doar străzi anonime și un pustiu urban oarecare.
Acum se examina în oglindă.
Știa că sunt atent la tot ce face dar ea avea un fel al ei de a rămâne mereu egală cu sine și de a face ce avea de făcut, indiferent de ce se întâmpla în jurul ei.
Problema ei din ultimele zile era părul.
Nu știa, adică, dacă părul ei trebuia să fie mai lung. Sau, dacă părul ei trebuia să fie mai scurt. Sau dacă părul ei trebuia să fie mai drept. Sau dacă părul ei trebuia să fie mai creț. Sau, în cazul în care ar fi trebuit tăiat oblic, cât de ascuțit ar fi trebuit să fie unghiul. Sau dacă mai trebuia lungit cu extensii. Sau dacă trebuia vopsit în roșu, în galben sau în negru. Și asta o consuma peste măsură. Se privea în oglindă când dintr-un profil, când din celălalt, meditativă și îngrijorată. Își trăgea o șuviță peste obraz și pe urmă rămânea așa, gânditoare. Dar nu îi plăcea și atunci și-l dădea peste ureche și se încrunta. Pe urmă și-l înfoia cu o perie pe care o trecea repede prin păr și părul se umfla. Dar nu îi convenea și apoi îl îndrepta la loc cu placa.
Și chiar când credeam că nu îi mai rămăsese nimic de făcut cu părul, începea să își răsfire bretonul pe frunte. Atunci se uită la mine prin ușa deschisă și dă din umeri.
– Te-am înnebunit cu părul meu, nu-i așa?
Aproape că nici nu mai știu cum o cheamă.
O dată la două-trei zile îi inventez un nume nou care mi se pare mai potrivit decât cel de dinainte și o strig pe numele acela.
Stă acum în picioare și se strâmbă în oglindă iar eu, fără să știe ea, mă bucur de fiecare strâmbătură a ei. Irene este un eveniment al feminității la care eu am norocul să iau parte pe viu. Nu îmi ajunge decât până la bărbie și nu scoate decât câteva propoziții pe zi, dar ea ocupă jumătate din univers. Și vorbește puțin pentru că sunetele i se par un deranj prea mare, prin comparație cu ceea ce poate spune doar cu ochii. Poate să spună povești complicate, să facă mărturisiri și promisiuni, să refuze sau să accepte fără ca ea să pronunțe nici un cuvânt. Din cauza asta eu o ascult cu ochii, mai degrabă decât cu urechile. Într-o dimineață eram pe un peron de metrou și ea îmi explica cum trebuie să pornesc șemineul electric din living. În clipa în care ea s-a suit în trenul de pe linia 1 și a dispărut în gaura de sub oraș, eu uitasem complet cum să pornesc șemineul. Dar îmi aminteam tot ce îmi spusese cu ochii.
Noiembrie vine aici cu ploi mărunte și reci care te udă și te înfrigurează.
În afară de ploi, aduce vânt și ceruri negre și joase pe care Irene le urăște. Ei îi place să umble prin casă în chiloți și în maieu, ca într-o țară de la tropice însă, pentru asta, eu trebuie să știu să pornesc șemineul. Am învățat repede. Dacă e cald, Irene se fâțâie prin casă pe jumătate goală și îmi place la nebunie. Așa că am învățat să pornesc șemineul iar acum e cald și bine. Are pe ea doar un maieu luat peste sânii goi, și o pereche de chiloți, negri ca și maieul. Se aranjează în oglindă și trage cu ochiul la mine.
– Tu ai să vrei să mă fuți iar, sunt sigură, zice, îngrijorată, și își trece o cordeluță roșie peste păr.
Știe ce gândesc.
– Cum ai ghicit?
– Eh, zice, aranjându-și cordeluța în oglindă astfel încât să îi țină părul în poziția pe care o voia ea. Parcă eu nu te cunosc…
Am zâmbit.
Oricând altcândva mi-ar fi fost indiferent dacă e luni sau joi, duminică sau miercuri.
Dar nu și acum.
Îmi repet în gând că azi e luni.
Ziua a doua. – Ți-am spus că vineri mergem la biserică, da? Să nu uiți! Vine, maica Ieronima. Și pentru sâmbătă am luat bilete la teatru.