Nu avem timp pentru că astăzi este prima zi în care Irene trebuie să meargă la noua ei slujbă.
Fusese, cu câteva zile în urmă, la un interviu pentru postul de recepționeră la un hotel din centrul orașului și îl luase, în primul rând, pentru că angajatorului i-a plăcut cum avea ea tăiate unghiile și ce fel de tocuri avea la pantofi.
Irene purta unghiile tăiate scurt și nude, fără culoare, și pantofi cu tocuri joase. Părea o școlăriță cuminte pe care puteai oricând să o controlezi dacă avea batistuța curată, iar ea ar fi produs, pe loc, o batistuță impecabilă și unghii curate, scurte și fragile.
E dimineața celei de a treia zi.
I-am făcut un ceai de mentă și ghimbir și i-am uns două felii de pâine cu miere și unt. Îmi plăcea că pot să fac ceva pentru ea. După ce mănâncă prima felie, face o pauză în care rămâne nemișcată și se uită pe pereți, de parcă era deja ghiftuită și trebuia să își revină. Apoi o mănâncă și pe a doua și la sfârșit se linge pe degete, epuizată.
Acum este în fața oglinzii din living și își probează a treia pereche de pantaloni. Are talia atât de subțire încât croiala hainelor pare greșită. Mă amuză seriozitatea cu care se întoarce în oglindă pe toate părțile și examinează fiecare cută pe care o face materialul. Când dintr-o parte, când din alta, când cu spatele, când cu fața.
Pare o chestiune de viață și de moarte.
Îmi dăduse o pereche de chei de la apartamentul ei încă de sâmbătă, așa că acum ea iese prima din casă iar eu încui ușa în urma ei. Un gest prin excelență casnic și de cuplu. Și am avut, brusc și intens, senzația că Irene este femeia mea. Și m-am înfiorat și m-a bucurat în adâncul meu.
Afară ne-am zgribulit amândoi.
E o dimineață rece. Pe blana în care e înfofolită Irene strălucesc stropi mici de burniță pe jumătate înghețată.
– Păi, și vrei să mergi cu mine până la hotel? mă întreabă ea când am urcat amândoi în tramvai.
– Te conduc, da.
– Pe frigul ăsta, zice ea?
– Pe frigul ăsta, zic eu.
Poate că nu toate lucrurile înseamnă ceva. Poate că nu toate gesturile, tăcerile sau grimasele oamenilor înseamnă ceva. Poate că ele există pur și simplu, fără alt înțeles decât acela că fac legătura dintre alte evenimente, tot fără înțeles.
Stăm pe scaune și tăcem.
Tramvaiul pornește dintr-o stație, își ia viteză, clănțăne ce clănțăne, apoi încetinește iar și se oprește în următoarea. Dacă mă întorc spre ea, se întoarce și ea înspre mine. Dacă mă uit eu într-o direcție, se uită și ea. Când ridic eu o mână, o ridică și ea. Aerul dintre noi conține o conversație fără sonor care are deja afirmații, întrebări, presupuneri. Este o conversație foarte convenabilă pentru că ea conține numai întrebările și răspunsurile pe care le vrem și corespunde exact cu ce gândește fiecare dintre noi. După tramvai, ne înghite metroul și vreme de jumătate de oră stăm din nou unul lângă altul pe scaune, fără să spunem nimic. În metrou mai vorbesc cu Irene și cu rama pantofului. Adică, îmi apropii pantoful de pantoful ei. Dar ea își trage piciorul, ca și cum lucrul acesta nu s-ar cuveni să-l fac de față cu ceilalți. Toți se uită în telefoane și bâțâie din cap după cum îi zdruncină metroul. După ce coborâm din metrou și ne oprim într-un pasaj îmi dau seama ce urmează să se întâmple.
– De aici încolo am să merg singură, zice ea.
Noi nu ne despărțisem nici măcar un minut până atunci. Brusc, am înțeles că Irene urma să meargă mai departe și să se piardă în mulțime. Am dat să o trag spre mine să îmi ating obrazul de obrazul ei dar ea s-a tras deoparte, parcă un pic jenată de lumea care trecea, și a zis:
– Lasă. Mă îmbrățișezi acasă.
Și a plecat.
Am rămas pe loc în ploaia măruntă și m-am uitat după ea până s-a pierdut printre ceilalți oameni care mergeau în aceeași direcție cu ea. Așteptam să se întoarcă să se mai uite o dată înspre mine.
Dar nu s-a mai întors.