După ce feribotul s-a atașat la portul din Kermala ca o bucată nouă de uscat, mi-am scos mașina din burta lui și am pornit pe șoseaua care duce în munți.
Dar ar fi trebuit să conduc mai cu atenție.
Mai concentrat la drum.
M-am răsturnat cu mașina și s-au spart toate geamurile. În timp ce mă rostogoleam, auzeam cum se crapă parbrizul din față și vedeam cum fug crăpăturile pe el în toate direcțiile. Dar mie accidentul acesta, în timp ce se producea, nu mi se părea deloc neobișnuit. Continuam să apăs pe pedale și să stau cu mâinile pe volan cpână când mașina s-a oprit u roțile în sus.
Am rămas în scaun cu capul în jos, atârnat în centura de siguranță.
Geamul din spate s-a fărâmițat și s-a împrăștiat pe asfalt Se văd bagajele, întinse toate pe șosea. Văd și cuțitul de pepeni pe care nici nu știu de ce l-am luat cu mine. Îi lucește în soare lama de oțel, ceva mai încolo.
Am în cap obiecte care se leagănă ca pe ape, se aglomerează unele în altele și se leagă între ele printr-o logică doar a lor. Ca să pot să mă descurc, trebuie să extrag din obiectele din capul meu numai acele înțelesuri care sunt practice și pe care pot să le folosesc imediat.
Cred că din școală mi se trage.
De la un capăt la altul, pentru mine școala a fost o succesiune de pictograme decorative, desenate pe tablă sau în manuale. Nu am văzut litere sau cifre, nici cuvinte, nici ecuații, nici polinoame, nici teoreme. Doar un delir decorativ de obiecte ale minții. Forme, volume, culori din care trebuia să extrag înțelesuri. Și luam mereu premiul întâi deși eu nu am știut niciodată pentru ce îmi era acordat, pentru că eu nu studiam. Doar existam. Mă solidarizam cu lumea din jurul meu prin pictograme
Deși nu a durat decât câteva secunde până m-am oprit cu roțile-n sus, cât timp m-am dat peste cap cu mașina am învățat multe lucruri pe care nu le știam. Vedeam, cu coada ochiului, geanta de piele cum zbura spre parbriz, urmată de două sacoșe din care curgeau chiloți și tricouri. Și, cu cât mă răsturnam mai mult, cu atât îmi părea mai rău de salata de roșii și busuioc pusă într-o casoletă de plastic fără capac, cu gând să o mănânc pe malul mării cu un pic de brânză de oaie. Zbura și ea, alături de tricouri, urmând să se împrăștie pe tavan în momentul în care mașina se oprea, dacă se mai oprea vreodată.
După ce mașina s-a oprit cu roțile-n sus iar eu am rămas spânzurat în centura de siguranță, mi-am dat seama că mă răsturnasem chiar în timp ce mă gândeam la cât de cretin era Munnot. Sau poate tocmai din cauza lui m-am răsturnat. Pentru că, în loc să fiu atent la drum, eu mă gândeam la idiotul ăsta urât cu care fusesem coleg și decare nu mai puteam să scap. Mașina s-a rostogolit cât s-a rostogolit și până la urmă s-a așezat de-a curmezișul drumului, ca un gândac galben căzut pe spate, cu roțile încă învârtindu-i-se în gol deasupra.
Stau acum cu capul în jos, prins în centura de siguranță ca într-un destin neprevăzut și îl văd pe cer pe boul ăsta care hăhăie. Închid ochii și îl văd pe Munnot . Deschid ochii și îl văd pe Munnot. E atât de urât încât propria lui figură îl face să îi fie frică de el însuși și din cauza aceasta nu se mai poate gândi la nimic altceva. În loc să înțeleagă ceva din ce se întâmplă în jurul lui, el hăhăie. Și când hăhăie, gura i se deschide ca o gaură în corp prin care poți i se vede omușorul în gât, ca o râmă. În colțul buzelor face bobițe de spumă albă și lipicioasă, care îi rămân acolo și până se evaporă iar dinții îi ies în afară pe sub buze chiar și când stă cu gura închisă. Dacă aș fi mai solid, i-aș trage în fiecare zi un pumn peste bot să-i tacă dracului gura aia grețoasă din care dă toată ziua, țopăind pe lângă Kaniko sau Stupko ca să le cânte în strună și să le intre în voie.
Stau spânzurat dar sunt liniștit.
Nu mă doare nimic și nu simt nimic deosebit. Nu mi se pare că sunt în mijlocul unui eveniment grav. Îmi dau seama că nu sunt mort pentru că amintirile mă aglomerează încă pe dinăuntru cu trecut. Mai ales când sunt părăsit, cum sunt acum, amintirile mă năpădesc și se substituie prezentului până când timpul nu mai are, nici înainte nici înapoi, niciun înțeles.
Poate și din cauză că dobitocul ăsta de Munnot , care, cu întreruperea lui bruscă și absurdă de viață chiar când, tânăr fiind, avea cea mai mare nevoie de ea, vrea acum, așa mort cum e el, să trăiască din nou într-o vedere de-a mea. Nu știu ce aș putea să fac. Nu am nicio idee.
Zilele trec. Înainte și înapoi.
Ce bună ar fi fost acum Partenia, cu grija ei exagerată pentru mine. M-ar fi tras singură din mașină cu brațele ei puternice. Mi-ar fi făcut imediat ceva de mâncare, mi-ar fi spălat hainele murdare și m-ar fi pus în pat, în cearceafuri proaspăt spălate și apretate și m-ar fi dădăcit până adormeam. Și apoi mi-ar fi spus de o mie de ori să fiu mai atent în viață și s-ar fi înduioșat gândindu-se cât de prost și neajutorat eram. Dar ei îi convenea că eram prost și neajutorat, pentru că astfel putea să mă bată la cap. Și în felul acesta putea să dea o formă concretă nevoii ei de a iubi un bărbat, care o chinuia.
Miroase a fum și a motor încins. Am văzut în filme cum mașinile iau foc și explodează după ce se răstoarnă. Poate că și eu urmează să iau foc și să ard.
Stau atârnat cu capul în jos în propria mea viață și nu mi-l pot scoate din minte pe Munnot. Abia seara, când ne trăgeam pe noi pijamalele albastre și ne tolănim pe paturile de fier din dormitor, se vedea cu adevărat cât de idiot era Munnot. Să spui bancuri bune în pluton e mai important decât să fii bun la învățătură. E al doilea cel mai important lucru, după câte femei fuți. Ca să fii respectat, trebuie să fuți multe femei și pe urmă să povestești despre ele în dormitor. De bancurile pe care le spui și de femeile pe care le fuți depinde tot respectul pe care îl ai printre cadeți. Iar respectul e important pentru că este parte a confortului tău de fiecare zi. Dacă spui multe și bune, poți să ajungi până acolo încât să fii servit din senin cu o țigară americană, fără ca tu măcar s-o fi cerut-o.
Nu trece nicio altă mașină, nici încolo, nici încoace.
De jur împrejur e o pustietate de piatră, vânătă și încinsă de soare, iar pe drum nu circulă nici măcar capre, cu clopoței de alamă la gât. Ce frumoase sunt caprele! Cel mai mult îmi plac caprele și rațele! În dreapta e un perete de piatră, drept și zgrunțuros, care se ridică gol și amenințător, ca pentru exerciții de escaladă. În stânga, buza drumului e ruptă și nu are niciun fel de parapet. Doar un hău, în care, din poziția în care sunt, nu pot să văd nimic. De fapt, a început să mi se întunece un pic vederea. Domnul Negru și-ar putea face foarte bine meseria aici salvându-mă pe mine. Dar cine știe pe unde este el acum, cu doamna Bianca, manager de transport?
Nu pot să mă mișc pentru că, fiind prins cu capul în jos în centura de siguranță, apăs cu suta mea de kilograme pe mecanismul ei de deschidere și îl blochez. Ar trebui să apăs cu degetul pe clapa de eliberare cu o forță mai mare de o sută de kilograme. Am apăsat deja de câteva ori, dar clapeta nu s-a mișcat. Poate era mai bine să fi făcut mai mult atletism. Sau culturism. Sau gimnastică. Dar mie nu îmi place să alerg degeaba, fără să ajung undeva.
Sunt liniștit. Până la urmă va trece cineva pe șosea și mă va vedea. Și mă va elibera. Doar să nu iau foc. Miroase tare a fum.
Era bine dacă aveam un copil. S-ar fi îngrijorat văzând că lipsesc.
Dar eu râdeam și dădeam din mână când mama spunea că în viață nu ai nevoie decât de o femeie pe care să o iubești și de copii pe care să îi crești.
O văd limpede. E proiectată pe albastru cerului. Ține scaunul lângă fereastră ca să aibă lumină și să vadă bine ochiurile de macrame pe care trebuia să le ia pe igliță. Nu e bine așa, copilul meu. Găsește-ți, dragul mamii, o femeie pentru tine cu care să stai zilele și nopțile, cu care să mănânci și să împarți ce ai, bune și rele. Și fă cu ea un copil sau doi, să îți împlinești rostul în fața lui Dumnezeu. Aș mai trăi o viață să te vădcu o gâgâlice de om de mână, care să-ți umple casa cu năzbâtii. Te roagă mama mult, însoară-te, să nu mai aud că umbli singur pe coclaurile alea străine fără un suflet care să te iubească și care să-ți ducă grija. Ia-ți o femeie frumoasă să-ți zâmbească când ajungi acasă. Și să știi de la mine că femeia e frumoasă după cum îi sunt gândurile de frumoase. Află-i gândurile și după ce îi iubești gândurile, iubește-te cu ea și du-o acasă. Și fă-ți un copil.
Pentru bucuria ta și a mea, ia-ți o femeie.
Da, mamă, am să mă însor, am să mă însor, dar mai întâi să ies din centura asta de siguranță care mă enervează, și să mă așez din nou cu picioarele pe pământ. Nu este, mamă, un moment bun.
Mi s-a mai părut o dată că aud venind o mașină pe șosea și m-am pregătit să strig, pentru că la gură nu pățisem nimic.
Dar până la urmă nu a trecut nicio mașină.
Mi s-a părut.
Răsturnat, văd cerul senin. Soarele e sus de tot, acolo unde este el cel mai fierbinte și a încins mașina așa de tare încât parcă și eu am devenit o piesă metalică a ei. Partea aceasta a insulei are oameni puțini și puține motive pentru care mașinile să ajungă aici. Însurătoarea mea cu lăutari din paleolitic, dezumflată trist și anonim doar câteva luni mai târziu la un tribunal modest și plin de igrasie dintr-un orășel de provincie, nu m-a ajutat prea mult. Nu a ieșit nimic bun din ea. Doar teama de a fi lângă un om care nu are nevoie de ceea ce poți tu să îi dai. Prima, și singura, mea însurătoare m-a lăsat la fel de anonim ca pe oricare alt călător care s-ar întâmpla să circule singur pe un drum pustiu de munte ca ăsta într-o zi la fel de fierbinte ca aceasta.
Ce bine era dacă acum aveam un copil. Sau măcar să fi iubit vreo femeie. Aș fi avut pentru ce să mă zbat ca să ies din mașină și să mă întorc acasă. Nu era rău dacă îmi făceam o familie. O fi prea târziu ?
Dar acum chiar aud o mașină. Da, o aud.
Vine din spatele meu, la vale. Aud motorul. Curând va ajunge în dreptul meu și cineva mă va ajuta, în sfârșit, să ies din mașina asta. Mă întorc cu capul înspre spate atât cât îmi permite centura de siguranță și aștept să văd roțile mașinii apărând în cadrul zimțat al lunetei.
Deși eu nu îi arăt nici pe departe respectul care i se cuvine, Dumnezeu are drumuri necunoscute pe care numai El știe cum să mi le așeze sub picioare ca să îmi împlinească destinul. Pentru că acolo, în pustietatea de pe malul mării, unde am ajuns după ce domnul Negru a tăiat cu cuțitul de pepeni, nervos dar priceput, centura în care atârnam de câteva ore și m-a tras afară din mașină, am cunoscut-o pe Irene.