Am ajuns la Kermala.
Aici, din aprilie până la sfârșitul lui octombrie, când încep ploile reci, pe chei și prin oraș e o vânzoleală colorată de oameni bronzați și epuizați de soare și nopți nedormite, care pleac ă spre continent, amestecați cu oameni cu portofele pline și pofte proaspete, care vin de pe continent. Din vânzoleala aceasta se alege clientela pentru tavernele de pe țărm. Localnici și turiști deopotrivă, stau pe terase cu ochii peste mare și mănâncă stufat de miel sau caracatiță cu smântână și usturoi. Și beau bere rece.
În stânga e cartierul vechi, cu străduțe cu nume de sfinți, înghesuite și întortocheate pe care, fiecare casă, oricât de dărăpănată sau coșcovită, e un magazin de flecuștețe. În dreapta, pământul se ridică, munții cresc din ce în ce mai înalți până când, în extremitatea de nord, insula se transformă într-o Sierra ascuțită și stâncoasă peste care arde în fiecare zi, necruțător și uscat, soarele.
În partea aceea merg eu.
Dincolo de munți, în sudul arid și nepopulat al insulei, pe un țărm care nu dă nicăieri, se află o plajă pustie plină cu resturi de scoici și schelete de crabi. Ca să ajung acolo, o să traversez munții de la nord la sud, chiar prin partea aceea de insulă care se vede de aici, pietroasă și uscată, plină de urcușuri abrupte și coborâșuri accidentate. Drumurile sunt făcute acolo să lege între ei câțiva oameni negricioși care trăiesc izolați și au fost tăiate în piatră doar pentru căruțe și măgăruși. De aceea sunt înguste, urcă și coboară, o fac repede la stânga, apoi repede la dreapta și se pierd printre măslini zbârciți și chiparoși drepți ca lumânarea.
E o singură șosea, îngustă și cu porțiuni nesigure, care taie munții de la un țărm la altul. Va trebui să conduc cu atenție. Marea e peste tot pentru că insula e franjurată de golfuri adânci în care se ascund plaje mici și pustii. O găsești la picioarele tale ca pe un câine credincios, împrăștiat albastru de jur împrejur.
Știu toate astea pentru că am mai fost acolo de câteva ori până acum.