Era dimineață și nu era nici soare, nici cer.
Erau numai nori cenușii care, priviți în lungul șoselei, păreau că se lasă din ce în ce mai jos. Pe dreapta, câmpul era negru și plat și se întindea cât vedeai cu ochii și se termina într-o pădure care se amesteca cu norii. În stânga, venea spre marginea șoselei un lan de porumb rămas netăiat care, acum în noiembrie, era uscat și descărnat, cu frunze negre de glaspapir.
Mașina nu mergea nici repede nici încet.
Înainta pe șosea egal, odată cu norii de deasupra ei. Pe scaunul din dreapta bărbatului care conducea, era o sacoșa de hârtie, goală și mototolită. Pe scaunele din spate, pus strâmb peste perne, scârțâia un scaun metalic pliant, de plajă, negru, iar sub el, stâlcită, o cutie de carton cu ambalaje goale de ciocolată în ea.
Bărbatul se uita înainte în lungul asfaltului și clipea des. Lumina de sub nori era mică, de culoarea cositorului, însă șoseaua se vedea bine pentru că marcajele albe de pe margini o conturau exact și vizibil până departe. Și era liberă, de parcă, circulația pe sectorul acela de drum pe unde ar fi fost interzisă.
Nu trebuia să schimbe vitezele, nu trebuia să tragă de volan. Nu trebuia să facă nimic. Nu trebuia să apese pe accelerație mai mult decât o făcea și, din cauza aceasta, mușchiul coapsei se obișnuise cu apăsarea aceea constantă. Ritmurile zilei în care mașina, bărbatul, drumul, cerul și stâlpii metalici de înaltă tensiune perindați în dreapta la intervale egale se potriveau și se împleteau într-o voință și un ritm impersonal, erau toate într-o armonie simplă și utilă.
Doar buza de jos a bărbatului tremura ca și cum în mașină ar fi fost foarte frig. În rest, nimic nu se modifica și ziua ar fi putut dura în felul acesta infinit de mult.
Apoi, bărbatul a oprit mașina pe marginea drumului și a începu, dintr-o dată, să zgâlțâie, violent, de volan. Pe urmă și-a avântat capul înspre parbriz, gata să-l spargă, a căscat gura cât putea el de mult și, cu ochii spre nori, a început să urle ca un animal:
– Hffaaaaaa…. Aaaaaaavvv…. Auuuuuuuuu….. Uuuuuuhhhhh…. Auuuuuuuuuuuuu….. Aaaahhmmmmsssaaaa… Ahhhssuuuahha.. Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa….
Stătea în mașina trasă pe marginea drumului și urla de unul singur înspre norii murdari de noiembrie. Dar pentru că toate geamurile mașinii erau închise, urletul lui nu se auzea nicăieri și rămânea acolo cu el, în cabină, ca un gaz pe care îl respira și cu care se otrăvea.
Bărbatul acela din mașina mică și galbenă, oprită pe câmp la o margine de drum, eram eu. Eram bolnav de singurătatea și plecasem la întâmplare pe șosea. Mă gândeam că poate ajung în vreun loc unde să mă simt bine. Sau poate găseam pe cineva care ca să îmi povestească viața lui și pe care, ascultându-l, să ajung să îl iubesc.
Dar nu am găsit pe nimeni.
Am oprit mașina pe marginea șoselei și am urlat de unul singur spre volan, spre cer și spre orizont. Am coborât din mașină și am stat câteva minute cu spatele la vânt pe marginea șanțului. Apoi m-am suit iar în mașină, am tras de volan și m-am întors în cartierul proletar unde câinii scurmă ziua prin tomberoane și vecinii se uită pe vizoare când aud pași pe scară. Și am stat întins pe partea mea de pat încercând să dorm. Toată iarna. Toată primăvara.
Dar eu nu dorm.
Stau doar așa, întins și cu ochii deschiși și mă uit de jur împrejur la obiectele mele. Șosete desperecheate, o carte de științe naturale, atlasul de roci metamorfice, un stick de memorie, un top de hârtie pe jumătate consumat.
Ca și acum.
Stau câteva secunde, fără să mă gândesc la nimic. Apoi mă ridic și mă duc la măsuță, ca și cum aș avea nevoie de ceva de acolo. Dar pe măsuță nu e nimic de care să am nevoie. Mă uit înapoi spre patul din care tocmai m-am ridicat. Mă uit la tabloul cu flori de plastilină pe care l-am făcut pe timpul iernii, atârnat deasupra tăbliei. Mă uit la podeaua de lemn lustruit. Din toată casa mea, lipsește ceva. Nu știu ce anume, dar ceva de care am mare nevoie, lipsește .
Scot de sub pat valiza mică de lemn cu una din închizători ruptă, pusă acolo cu mulți ani în urmă. O suflu de praf și o las la vedere. Răscolesc prin debarale ca să îmi găsesc rucsacul, lada frigorifică și un cort rezistent la vânt și la ploaie și, într-o dimineață, devreme, fac plinul la prima benzinărie.
Nu mă mai gândesc înapoi.
Doar înainte, absorbit de un viitor fabulos, indistinct, necunoscut și curativ. Și plec spre capătul lumii, lângă o mare albastră ca cicoarea și plată de parcă ar fi călcată cu fierul de călcat de la un capăt la altul, și pe care nu mă satur să o privesc.
Așa mi s-a întâmplat pe la jumătatea lui iunie, când eram bolnav de singurătate și pe pământ nu exista nicio Irene.