Capitolul 61

Am vrut să știu și să înțeleg. Să înțeleg totul.  

TOTUL. 

Fizica vectorială avea același gust grozav ca și pâinea cu magiun a lui Mișko, oscilațiile electromagnetice și propagarea câmpurilor mă fermecau cum mă fermecau țâțele Sanusei în nisipul de pe Kusa,  compușii organici cu formulele lor nesfârșite mă fascinau la fel ca vegetațiile de pe fundurile apelor în care mă scăldam. Iar de iubit am iubit-o numai pe Fata de Împărat zburând pe un cal înaripat, dând roată castelului și aterizând bătând din aripi în balconul de la bucătărie pentru a-i aduce verdețurile din piață și cumpărăturile de la supermarket, nechezând pătimaș. 

Acum nu mai înțeleg nimic.  

Mi-e sufletul strâmb. Poate că ar trebui să mă internez un timp undeva, într-o clinică, într-un sanatoriu, într-un laborator de sănătate mintală. Să urmez un tratament ca să scap de frica asta în care trăiesc de dimineața până seara. Și să încerc să înțeleg. 

Mă întorc în Nord, la Melinda.

Când am primit telefonul că mama e grav bolnavă aveam făcute aproape toate bagajele ca să ne despărțim. A trebuit să plec imediat, cu primul tren, lăsând în urma mea vraiște sacii de rafie. Mai aveam de strâns hainele, pantofii, sculele electrice…  Lipsesc de vreo cinci zile. I-am dat telefon Melindei și i-am spus că a murit mama și că mă întorc. Ea a spus că, odată și odată, trebuia să se întâmple și asta. Și a închis. Așa, stupid și copilărește, secret, nespus nimănui, într-un fel oarecum absurd, mă gândesc că poate moartea mamei și apocalipsa personală prin care trec acum o să o înduioșeze și o să ne împăcăm. Sufletul și simțirea îmi sunt atât de strâmbe.

Adevărul cel mai adevărat, pe care îmi este rușine să îl recunosc, este că eu tot nu vreau să mă despart de femeia aceasta.

Știu că este absurd, știu că este nu numai inutil dar și insuportabil de degradant ce se întâmplă între noi, dar adevărul inimii mele este că eu tot nu vreau să ne despărțim. O iubesc atât de diferit și atât de în afara valorilor obișnuite încât, orice s-ar fi întâmplat și orice s-ar fi întâmplat, eu tot nu vreau să mă despart de ea. M-am învățat să trăiesc cu ea în orice clipă. Să adorm cu ea, să mă trezesc cu ea, să merg la cumpărături împreună cu ea, să mă cicălească cu tot felul de prostii.

M-am obișnuit cu toate astea.

Ăla e apartamentul ei și dacă eu nu fac ce vrea ea, mă dă afară din el când poftește.  Noroc că am câștigat ceva bani din cartelele de interfon pentru că altfel nici nu aveam cu ce să mă duc să o înmormântez pe mama. Într-o mână aveam paharul cu vin iar cu cealaltă palpam briciul când bărbatul care arăta bine îmi povestea cu amănunte cum i-o băga el pe gât Melindei, să o sature. Să o sature pe cățea. Ce gură mică are și ce gât îngust. Animalul sălbatic și rece care locuiește în mine are planul deja făcut. La ieșire, printre copacii parcului, într-un loc ferit, o să îl apuce din spate pe maimuțoiul ăsta și o să îi caște gâtul cu briciul dintr-o parte în alta. Pe urmă o să îi taie pula  și o să i-o îndese pe gât,  chiar între corzile vocale.  Numai că tot ascultându-l și uitându-mă la el cu atenție, mi s-a părut că ceva nu era în chiar în regulă cu toată povestea asta. Ceva parcă totuși părea exagerat. Bărbatul ăsta țigănos povestea cu atâta plăcere, cu atâta patimă și cu atâta răutate ce îi făcea el Melindei încât brusc, animalul sălbatic din mine s-a scufundat și a rămas la suprafață doar bărbatul cu educația valorilor culturale, sofisticat și analitic, detectiv și deductiv. Țigănosul ăsta prea era pătimaș în tot ce spunea despre ea.  Prea era pornit. Nu părea în regulă. Și atunci am avut o revelație de proporții: Mi-am dat seama că șmecherul ăsta fercheș și plin de el, minte! Că tot ce spune despre ea este doar ce ar vrea el să îi facă, nu ce i-a făcut de fapt. Că ceea ce spune despre Melinda e doar o închipuire de-ale lui, neîmplinită în realitate. O proiecție născută din egoul lui nemăsurat căruia Melinda nu i-a cedat.  Și vorbește așa și o face în toate felurile doar pentru că ea refuză să se întâlnească cu el și să îi facă pe plac. Iar pe el asta îl înnebunește. 

Ah, cât m-am simțit de ușurat! 

Doamne, cât m-am simțit de ușurat! Am mai comandat o sticlă de vin. Și am beștelit-o împreună pe curva aia de femeie ca pe una care nu merita altceva decât scuipată în gură și futută-n dinți. Din avântul ăla care m-a cuprins de bucurie că îmi dădusem seama că individul minte, i-am povestit și eu despre cartelele mele de interfon. Despre cum am descoperit secretul lor în baza doi și despre cum acum am început să le confecționez, prin laminare termică. Cum mi-am făcut un mic atelier pe biroul din sufragerie. Cum am dat anunțuri și cum vine lumea din ce in ce mai des să își facă din ce în ce mai multe cartele. Și câștig bani. Din ce în ce mai mult. Și o să câștig și mai mult. Și o să merg cu soția în Caraibe sau poate chiar în Patagonia. El nu avea habar despre ce vorbeam eu dar m-a ascultat totuși.  Se făcea din ce în ce mai târziu. Era grozav. Uitasem cu totul de brici.

Apoi, eu am avut un exces de interogație. 

Mama nu mai e. Cred că a rămas undeva pe drum, pe sub vreo cruce într-unul din cimitirele astea de prin munții prin care trecem. Și Tutunaru a dispărut de pe hol. Cred că a trecut prin apă pe malul celălalt, cel cu plantația de porumb. Doar Dudulaci, cu capul zdrobit și cu creierii pe rama WC-ului este încă, clandestin, în primul vagon. Și eu. 

Și din exces, întreb:

– Da’ de unde știi tu toate amănuntele astea așa de secrete din viața parașutei asta? 

Domnul care arată bine râgâie și nu îmi răspunde. Se ridică în picioare și se duce la toaletă să se uite în oglindă și să se aranjeze. Vine înapoi, merge foarte drept, se așază pe scaun și pe urmă, întorcându-se spre mine, mă ia dintr-o dată pe după umeri ca pe un frate, se uită la mine cu ochii lui uleioși micșorați de alcool și zice cu o voce aproape șoptită în care pute vinul:

– Din Kusa, prietene. Și pizda asta de care spun a lucrat într-o vreme pentru mine, înțelegi? Înțelegi? Făcea contabilitate primară. Apoi meditează puțin și, de parcă deja ar fi spus prea mult, îmi spune șoptit: dar ăsta e un secret prea mare pentru orașul ăsta de căcat ca să pot să ți-l spun. 

***