Într-o zi mi-a adus instrumentul acesta muzical pe care eu nu l-am cerut și la care va trebui să învăț să cânt.
E vioară.
Îmi place cum sună cuvântul vioară. Parcă ar fi numele unei fete. Și îmi place și pentru că are o pernuță roșie pe care o petreci cu un elastic peste suportul de bachelită în care îți sprijini bărbia ca să nu te doară oasele pieptului. Așa a spus domnul Predesso, bachelită. Mie îmi place foarte mult cuvântul bachelită pentru că sună a ceva foarte bun de mâncat. Tot instrumentul este lăcuit și are margini curbate ca și vârtejurile care ridică frunzele și resturile de hârtii în aer când bate vântul pe strada noastră. Când îl ating, degetele îmi alunecă ușor pe muchiile lui îndulcite și pe suprafața dată cu lac. Mi se pare destul de frumos dar, sincer, nu se compară cu cornul de aur în care suflă Mișko. Și în plus, acum trebuie să fac drumul până la școala de muzică de două ori pe săptămână, în afara orelor normale de școală. O dată pentru ora de vioară, o dată pentru ora de teorie. Într-un fel, îmi pare bine. Într-un fel, nu.
– Vezi ce frumoasă e? mă întreabă tata.
Îmi place, că e ceva nou. Și că are bachelită. Și pentru că este a mea.
– Să ai grijă mare de ea, că altfel ne-o impută!
De multe ori în sufrageria noastră mică se aude vocea unei femei care locuiește în cutia radioului și care spune:
-În continuare vă invităm să audiați Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de… și aici spune niște nume de oameni necunoscuți, care cred că sunt morți. Atunci tatăl meu, fie că e cu pantalonii de cizmă suflecați și cu unghiile puse la înmuiat în lighean, fie că e adâncit în pagina cu discursuri la plenară a ziarului sau pur și simplu bea o cană de ceai de zahăr ars și mănâncă o felie de brânză sărată, îi dă un ordin calm mamei:
– Kiva, închide radioul ăla.
Eu atât aștept.
– Lasă, lasă că îl închid eu!
Și las totul baltă și sar fericit peste scaune și peste canapea să îl închid pentru că îmi place la nebunie să apăs pe clapele lui mari și lustruite. Are patru. Apăs pe cea pe care scrie O. Aparatul fâșâie și pârâie nemulțumit iar în liniștea care se lasă, tatăl meu simte nevoia să spună ceva. Mă întreabă, nemulțumit și amenințător de parcă știe de dinainte că nu am fost:
– Ai fost azi la vioară?
– Am fost, da.
– Ai învățat ceva?
– Am învățat, da.
Dar adevărul este că nu am învățat nimic pentru că nu înțeleg nici o iotă din ce îmi spune Domnul Predesso. Nu pot să mă uit în ochii lui pentru că sunt prea mari și prea plini cu apă distilată și de aceea, când îmi vorbește, eu îmi las privirea mai jos, pe gușa care i se revarsă peste cămașă. Dar din gușa lui înțeleg și mai puțin și de aceea nu știu ce trebuie să fac cu instrumentul acesta. Îmi place să îl țin în mâini, îmi place să îl ating cu degetele pe curbele lui alunecoase, îmi place să îmi așez bărbia în suportul lustruit de bachelită. Atât. Însă cum ies și cum se amestecă între ele sunetele din cele patru coarde ale lui nu înțeleg și nu pot în niciun fel să îmi conduc degetele pe el. Nu îmi place deloc să mă duc la vioară. Nu înțeleg nimic din portative și nu e nicio distracție.
Dar asta nu trebuie să știe tata.
Mă duc la geam și mă uit spre stradă.
Sanusa a ieșit afară și s-a așezat pe bancă picior peste picior. E fata doctorului de nas, gât și urechi de la etajul unu din blocul de vis-à-vis și, deși tatăl ei e șchiop, ea nu este șchioapă. Este o fată foarte urâtă, nu se compară nici pe departe cu fetele cu părul auriu plin de bucle din cartea pe care am luat-o anul trecut de la bibliotecă. Are niște ochi negri ca smoala și niște buze groase și întoarse la fel cum au femeile din Africa. Africa este mai la sud, am văzut în atlasul lui Deksi iar la sud înseamnă mai jos. Sud este în jos, spre pământ și nord este în sus, spre cer. S-a așezat pe banca din dreptul scării ei și stă acolo singură, cu bărbia sprijinită în palmă de parcă s-ar gândi la temele grele de la matematică. Numai fuste scurte poartă și de aceea, cum stă ea pe bancă picior peste picior, i se văd coapsele grase și dezgolite care o fac să pară mai mare decât este. Aproape zici că o femeie în toată firea. Părul nu și-l poartă niciodată cum trebuie, împletit în codițe școlărești cum au toate colegele mele. Și-l lasă să îi atârne desfăcut peste umeri, ca în filmele cu femei care stau singure prin baruri și se îmbată și se iau de gât cu bărbați necunoscuți și se duc cu taxiul.
Își dă niște aere de ai crede că are cel puțin treisprezece ani. Sau poate chiar paisprezece. Stă mereu singură la un capăt de bancă și nu se joacă cu niciunul dintre noi. Este foarte urâtă și rea și îmi este frică de ea. Câteodată zâmbește din senin sau se strâmbă din colțul buzelor. Sau se ridică brusc și pleacă într-o direcție din care nu a chemat-o nimeni.
Trebuie să nu îmi mai fie frică de fata asta. Și de aceea am nevoie să împlinesc treisprezece ani mai repede decât ea.