Ca să cresc mai repede mă folosesc de Mișko, băiatul doamnei Strugario, care are corn de aur.
Mișko e gras și îndesat, are patine cu rotile iar la școală nu ia decât note foarte proaste. Nici doamna și nici domnul Strugario nu îl ceartă pentru asta. Pe mine tata m-ar schilodi în bătaie pentru note ca alea. Cornul lui strălucește de îți ia ochii. Este de aur. Nu știu cât de bine cântă dar pentru că în mintea mea ideea de corn se leagă de ideea de vacă, mi se pare că sunetele pe care le scoate imită destul de corect mugetele de vacă și de aceea mi se pare că de fapt cântă bine. Că se pricepe, adică.
Când ai numai unsprezece ani, ca mine, și nu ajungi cu degetele la bara de bătut covoare nici dacă te ridici pe vârfuri și sari, faptul că un băiat de treisprezece ani care suflă într-un instrument de aur acceptă să joace fotbal cu tine este o încurajare explicită că și tu, cândva, vei împlini treisprezece ani. Mai repede, de exemplu, decât dacă te-ai juca cu un băiat de nouă ani. Sau chiar de zece. Iar eu am nevoie să împlinesc treisprezece ani. Simt peste tot în mine, ca pe un sifon pișcător, nevoia să împlinesc treisprezece ani. Jucându-se cu mine, Mișko îmi promite mereu, fără știrea lui, că voi împlini curând treisprezece ani. El stă în poartă iar eu șutez. Nu se aruncă deloc după minge pentru că este gras și puturos iar lucrul ăsta îmi convine de minune. Faptul că reușesc să îi dau goluri unui băiat de treisprezece ani nu numai că mă face să alerg mai repede după minge și să mă cred un fotbalist foarte bun dar îmi dă și o perspectivă de viitor amețitoare. Adică eu, de unsprezece ani, dau goluri unui băiat mai mare, de treisprezece ani!
Mă încurajează enorm! Poate, când o să fiu mare, am să ajung ministru. Sau poate am să vorbesc la televizor!
Tatăl lui Mișko are dinți de tablă și buze groase și nu vorbește cu tatăl meu deși amândoi poartă aceeași uniformă de culoarea cositorului și sunt angajații aceleiași clădiri verzi cu multe ferestre înguste, cu gratii negre spălate mereu cu motorină. Pușcăria. Amândoi sunt gardieni și se critică în ședințe unul pe altul. La analize. La instruiri. Uniformele lor se încheie cu nasturi metalici rotunzi și bombați pe care este ștanțată în relief stema republicii și care, din cauza asta, cred că sunt foarte valoroși. Republică e atunci când regele a luat tot aurul din țară și a fugit peste granițe iar țara este condusă de popor.
Și eu sunt popor.
Nefroni. Nefromitină. Examen clinic. Uree. Anefromazitin. Sună încântător!
Explicația pentru această latură fermecătoare a vocabularului medical al doamnei Strugario, care, ca și mama, are numai patru clase primare și care, dintr-o pudoare moștenită la naștere și apoi asumată legal la cununie, poartă numai fuste largi și lungi până la glezne, este aceea că domnul Strugario, deși rumen la față și cu fălcile ovalizate definitiv de o grăsime ce vorbește despre un anumit nivel de bunăstare, provenit, după cum spune tata, de la popotă deținuților și din grădina de zarzavat a unității, suferă de rinichi. Nu știu ce este acela un rinichi însă știu că e ceva din corpul oamenilor mari pentru care e nevoie de mulți pepeni ieftini pe care, vara, domnul Strugario îi aduce la sub braț tocmai de la piață, cu mereu același zâmbet de om bun care îi dezvelește dinții de viplă din stânga buzei de sus. Și mie îmi plac pepenii, deși eu nu am rinichi. Privită din față, pentru că este grasă, cu capul mic și rotund, cu ochii negri și oblici, Doamna Strugario seamănă cu o japoneză dar din profil, datorită nasului încovoiat și a gușii care îi atârnă ca o punguță de piele, seamănă cu o femeie din sat de la mama, care stă gard în gard cu bunica. Adevărul însă e acela că Doamna Strugario este unguroaică și este vecina noastră de palier iar mie îmi place foarte mult de ea pentru că din apartamentul ei, căreia de multe ori ea îi lasă ușa deschisă, iese mereu un miros de prăjituri proaspete cu cacao, cu vanilie, cu scorțișoară, cu stafide, care se împrăștie pe toată scara, în sus și în jos și prin care eu trec ca printr-un abur fermecat. Mirosul îmi intră adânc în nări, mi se lipește de piele și de haine și mă însoțește, ca și amenințările tatei, oriunde m-aș duce.