Îmi vine din ce în ce mai des în minte un tablou al lui Van Gogh în care un grup de deținuți se plimbă în cerc în curtea unei pușcării.
Melinda vorbește din ce în ce mai des despre bani cu un soi de disperare bolnăvicioasă. Despre lipsa lor. Despre faptul că nu sunt niciodată suficienți.
Vrea tot timpul mai mulți.
Mai mulți.
Și o face într-un fel anume al ei, cu un reproș implicit din care înțeleg că din cauza mea lipsesc banii din casă și că din cauza mea ea nu poate să meargă în Grecia sau în Caraibe, în China sau în Maroc cu o pălărie de soare pusă ștrengărește pe o ureche și o rochiță pe care vântul să i-o înfoaie ca în scenele reușite din filmele altor vremi. Că dacă acum nu stă întinsă pe un șezlong pe un vas de croazieră super-șic într-un costum de baie care să îi pună în valoare fundul ei crescut din sosuri scumpe pe care chelneri stilați le servesc cu genul acela de plecăciuni care se fac doar în fața unui anume tip de portofel, asta e din cauza mea. Taică-su a fost miner, schizofren cu patalama și alcoolic cu tratament. A murit de ciroză chiar după ce își făcuse o operație la nas, să arate mai fercheș, pentru că își găsise o servitoare mai tânără care nu avea unde să stea și o luase la el. Habar nu am cât câștigă sau câți bani are Melinda dar vorbește mereu de mii sau de zeci de mii de euro. Însă ce se întâmplă cu banii ăia, iar nu am habar. Din cauza discuțiilor astea din ce în ce mai dese despre bani mă trezesc dimineața cu senzația că devin un balast pentru ascensiunile ei către cer în baloane colorate și asta mă face să mă simt foarte prost.
Nu știu dacă de la asta mi se trage, dar și erecțiile îmi sunt mai puține. Facem dragoste din ce în ce mai rar.
– Uite, fac angajări, mi-a arătat ea într-o zi în ziar în timp ce parcurgea cu markerul în mână rubrica de vânzări imobiliare.
Mă uit în ziar la anunțul pe care ea îl subliniase. Era un anunț pentru un post de paznic de noapte la o uzină chimică dezafectată de la marginea orașului.
– Paznic?! zic, imaginându-mă imediat cum mi-ar sta noaptea patrulând printre fiare cu un ciomag într-o mână și cu laptopul în cealaltă, atent să nu calc în bălțile de acid sulfuric sau în cele de sodă caustică.
– Da, paznic, zice ea. Ce, din banii de paznic nu se pot plăti facturi?
Ba da.
Și din șobolani se fac fripturi.
Mă văd în oglindă și nu mă plac deloc. Am îmbătrânit brusc și m-am schimbat. Și, nu, nu pielea obrazului mi-a îmbătrânit, ea este în continuare netedă. Nici fruntea, ea pare la fel de întinsă. Cel mai mult mi s-au schimbat ochii. Nu știu ce anume din ei a dispărut sau ce anume a apărut în plus, dar ochii nu mai îmi sunt aceeași. Am senzația stranie că ochii mei nu mai au privire în ei, la fel cum un corp ceresc nu ar mai avea în el gravitație și de aceea nu mai atrag obiectele în vederea lor cu aceeași putere. Ca și cum pământul și-ar pierde într-o zi puterea de atracție iar obiectele, odată aruncate în sus, nu ar mai cădea niciodată înapoi. Ar rămâne plutind prin aer, ciocnindu-se la întâmplare unele de altele, revenind spre sol extrem de lent, în decurs de ani. Așa mi se par ochii mei acum. Obiectele plutesc departe de vederea lor printr-un fel de memorie care nici ea nu mai are aceeași gravitație ca altădată. De parcă totul, încet încet se depărtează de mine, iese din mine și nu se mai întoarce. Iar ceea ce se întoarce o face lent, pe traiectorii aleatorii și nesigure. De parcă aș suferi de un început de orbire. Și asta mă neliniștește și mai mult iar neliniștea se transformă într-o teamă care îmi cuprinde mintea și trupul ca o boală de dimineața până seara, în orice moment.
Și fiecare lucru pe care îl fac îmi conține în el o parte din frica aceasta.
În orașul ăsta plouă șase luni pe an, ziua și noaptea, fără încetare. Chiar și acum când stau în fața oglinzii, aud prin aerisirea din baie stropii cum lovesc acoperișul de tablă al blocului. Dacă în ziua când am găsit scrisoarea în cutia de poștă, sau măcar în zilele care au urmat, când o citeam din cinci în cinci minute ca să mă asigur că e doar un coșmar din care urma să mă trezesc dacă deschid ochii, în cartier ar fi fost soare și mai multă lumină, mi-ar fi fost infinit mai ușor. Sau, dacă locuiam mai la sud, scrisoarea aceea nu m-ar fi dat peste cap în halul în care m-a dat. Aș fi rezistat mai bine și m-aș fi echilibrat mai repede. Dar dacă într-o zi ploioasă ca asta, rece și întunecată ești într-atât de nenorocos încât să găsești în cutia ta de poștă o scrisoare absurdă care te sperie în așa hal încât te face să îți pui toată viața la îndoială, nimeni nu mai poate face nimic pentru tine.
Nimeni!
Iar pentru frica și neîncrederea care te cuprind și te chinuie nu există niciun tratament! Niciun leac. Nici medical nici de la vrăjitoare.
Niciunul!
Poate că ar fi bine totuși să mă bărbieresc…
Dar dacă mă bărbieresc, va trebui să mă uit la mine în oglindă de aproape și cu multă atenție. Și dacă fac asta, o să încep să mă gândesc la toată viața mea. Și mai ales la partea de viață care mă așteaptă de acum încolo. – Tu știi de când nu am mai făcut eu dragoste? m-a întrebat ea ghemuindu-se sub brațul meu de parcă chiar de acolo crescuse.
– De când? am întrebat eu, mai mult în glumă, simțind cât de rapid mă îndrăgosteam de ea, fără scăpare. Eram primul și singurul bărbat care asista în direct la nașterea lumii, prin big bang-ul acela personal. Aproape că îmi venea să mă ciupesc ca să mă conving de așa noroc căzut pe capul meu, cosmic. Ea se uita la mine, ghemuită sub brațul meu, ca și cum urma să spună o grozăvie înspăimântătoare:
– De patru luni!
Iar apoi, pentru că intervalul acela i se părea o eternitate nemeritată măsurabilă mai degrabă în eoni decât în zile și luni pământești, mă întreabă, retoric, apelând la înțelegerea mea:
-Îți dai seama?
Sunt exact cuvintele ei. Exact cuvintele pe care Melinda mi le-a spus imediat după ce, primăvara trecută, pe la vremea când înflorea liliacul, am făcut dragoste pentru prima dată într-un orășel din sud. Ghemuită sub brațul meu într-o cameră sordidă cu o perdeluță roșie ca de bordel în geam și, uitându-se drept în ochii mei, mi-a spus lucrul acesta fără să o întreb nimic. Fără să i-l cer. Ca pe o confesiune care o apăsa. Am zâmbit înțelegător ca și cum eram cu totul de acord că patru luni erau o penitență insuportabilă.
Dar loțiunea pe care mi-a cumpărat-o Melinda cu ceva timp în urmă are un miros de liliac și din cauza asta mi se face rău când o miros.
Urăsc acum liliacul ca pe o otravă.
De fapt nici nu este o scrisoare propriu zisă, cu plic, cu timbru, cu adresă și cu ștampilă, așa cum sunt scrisorile venite prin poștă. Nu este adică adusă de un poștaș și pusă în cutie iar lucrul ăsta m-a speriat și mai tare. E doar o foaie de hârtie împăturită pe jumătate, scrisă cu un scris mărunt, inegal. De aceea am și am îndrăznit să o citesc. Dacă ar fi fost un plic lipit și ștampilat venit prin poștă și adresat ei, nu aș fi îndrăznit să îl desfac. Nu că nu aș fi fost la fel de curios, dar nu aș fi îndrăznit. Or așa, pentru că nu era decât o foaie de hârtie împăturită, înseamnă că a fost pusă în cutia de poștă de către cineva. Cineva. Un bărbat. Cineva din apropiere. Cineva din oraș. Cineva care știe unde locuim și știe care este cutia noastră de poștă deși pe ea nu scrie niciun nume. Doar un număr. Numărul apartamentului. 66. Și cineva cu care Melinda se poate întâlni oricând. Este mereu plecată de acasă, poartă cu ea o grămadă de chei, de la o grămadă de apartamente goale, mobilate sau nemobilate. Pentru că ea are o agenție imobiliară și se poate întâlni oriunde cu oricine oricând dorește.
Sau poate că deja se întâlnește?…