Cărarea e îngustă și abia avem loc printre crengi și tufișuri.
În față e Dumi, cu mersul lui de animal sălbatic, ușor și elastic. Are privirea alertă și ageră și e atent la orice mișcare sau sunet, oricât de mic. Aici, unde pădurea e deasă și întunecată, el înaintează cu ușurință printre trunchiuri și liane iar noi îl urmăm, unul în spatele celuilalt, pe cărarea din desiș. Trebuie să fim atenți pentru că niciunul dintre noi nu este înarmat iar partea aceasta de junglă este deasă și neexplorată. Nu e de glumit. Mișună tot felul de animale de pradă, unele dintre ele neclasificate științific încă iar jungla e întunecată și deasă. De după fiecare copac poate să îți sară la beregată o sălbăticiune care să te sfâșie. Din fiecare boschet poate să țâșnească o reptilă scârboasă care să te înhațe.
Dintr-odată Dumi se oprește și ne face un semn scurt să ne oprim și noi. Se întoarce de-a curmezișul potecii, își pune mâna pâlnie la ureche și înțepenește, atent, cu urechea în vânt. Stă așa câteva secunde, nemișcat. Apoi, întorcând capul spre noi, zice încet:
– Băi, se aude ceva!
Un frison de alertă ne curentează pe toți.
Înțepenim în poziție de luptă, cu genunchii încordați, cu pulsul crescut, cu ochii în patru. Cercetăm cu privirea hățișurile care ne înconjoară. Nu se vede nimic. Dede și-a ridicat bățul gros pe care îl ține în mână gata să crape capul oricui ar apărea. Pinu și-a strâns mâna pe mânerul briceagului și îl frământă în palmă, nervos. Deksi a înghețat cu un picior în aer, în echilibru, să nu facă vreun zgomot. Ascultăm cu inima cât un purice, încordați la maximum.
Și dintr-o dată se produce inimaginabilul!
Crengile se mișcă și dintre frunzele uriașe de brusture, grohăind bezmetic și răvășind lianele și tulpinile moi de lăstari, țâșnește ceva îngrozitor care traversează într-o clipă cărarea și se pierde in vegetația de pe cealaltă parte.
– Dudulaci! Dudulaci! Dudulaci!
Ne tragem înapoi îngroziți.
E Dudulaci!
Dudulaci însuși!