Mama a strâns cojile de cartofi și le-a pus pe ziarul de partid, i-a făcut cafea doamnei Udar și acum s-au așezat amândouă la masă.
Tata nu bea cafea pentru că el are un dispreț ideologic profund față de cafea și față de cei care o beau. Vin nu bea decât foarte rar și asta mă enervează pentru că, dacă bea un pahar, tata începe să îl imite pe unul, Lenin, și se înflăcărează. Dă din mâini și vorbește maselor despre clasele dominante care trebuie să înfunde pușcăriile, de la mic la mare, și să fie eradicate. Nu înțeleg cuvântul eradicate dar îmi place foarte mult, aproape la fel de mult ca și cuvântul bachelită. Se lovește cu pumnul în piept și spune câteva cuvinte în limba rusă pe care le-a învățat când l-a trimis partidul să își completeze studiile. Acum e ocupat cu broasca ușii de la bucătărie care nu se mai închide cum trebuie și înjură din când în când de dumnezei și biserici deșurubând șuruburi mici cu o șurubelniță nepotrivit de mare. Limba broaștei scapă din locașul ei din toc și în felul ăsta nu se închide decât pe jumătate. Și, din cauza asta, se face curent iar curentul îi atacă coloana vertebrală. Sau cervicală. Nu mai știu exact.
M-am tras sub perdeaua ferestrei, stau nemișcat și mă uit cuminte pe geam ca să nu mă dea afară din bucătărie. Strada este pustie. Nimeni nu se joacă. Frunzele copăceilor de pe marginea străzii sunt încremenite. Nu mișcă nimic. Cred că multe dintre vrăbii au murit deja.
– Ce faci, cumetre, îl întreabă Doamna Udar pe tata văzându-l îngenuncheat în dreptul ușii.
Tata nu răspunde imediat. Mai înjură o dată. Ceva îl enervează la șuruburi.
– Uite, broasca asta, zice el în cele din urmă, cu un glas din care doar Doamna Udar nu își dă seama că tata este demult sătul de vizitele ei.
Doamna Udar este însă într-o stare specială. Îi tremură vocea dar nu de vreo tulburare anume, ci de nerăbdarea de a vorbi. Are ceva important de spus. Se vede din pofta cu care trage din țigară. Și din felul în care se foiește în scaun încercând să își găsească o poziție din care să ne vadă pe toți. Zice:
– Ați auzit de fata aia?
Eu tresar. Mi se face, brusc, frică. Nu știu de ce. Mama nu zice nimic dar pe tata astfel de întrebări îl excită foarte tare și îl interesează la maximum.
– Care fată? zice el din broasca ușii, lăsând șurubelnița să îi cadă pe cimentul bucătăriei și întorcându-se curios spre doamna Radostene.
– Aia de-au găsit-o moartă, zice Doamna Radostene. Ieri!
Tatei aproape că nu îi vine să creadă. Au găsit o fată moartă?! Dar asta este pur și simplu extraordinar! Este extraordinar! Se ridică cât e de lung în picioare și se apleacă puțin spre doamna Udar de parcă ar vrea să o vadă mai de aproape.
Eu încremenesc.
Sanusa!
Vocea tatei e cu totul schimbată și seamănă cu a ofițerilor din filmele de război pe care le-am văzut la Clubul Armatei.
– Ce vorbești, Elviro? Au găsit o fată moartă? Cum așa?
Doamna Udar își compune o față gravă. Nici nu îi este greu cu figura ei de nemțoaică. Este conștientă că dintre toți cei din bucătărie, doar ea cunoaște amănuntele grozăviei și prin urmare lucrul ăsta îi dă o greutate cu totul specială. Înainte de a continua, își aranjează câteva bucle lângă ureche, dă cu gravitate din cap și scutură scrumul într-o farfurioară.
– Da, cumetre! Au găsit o fetiță moartă. Una de vreo doișpe, treișpe ani.
Simt că îmi vine să fac pipi.
Mama își face cruce, o formă inofensivă de stupoare. Tata însă, întors înspre noi, cu ochii mari cât cepele și cu o expresie de alertă maximă pe față, se uită la doamna Udar stupefiat și concentrat, gata să înceapă o anchetă cum scrie la carte.
– Unde au găsit-o? A călcat-o vreo mașină?
– Ce mașină?! zice doamna Udar dezamăgită parcă de așa o ipoteză simplistă venită din partea Tovarășului Gabalt pe care îl considera un cadru inteligent. Nu a călcat-o nicio mașină, cumetre! Au găsit-o dezbrăcată!
Trage o data adânc din țigară apoi silabisește apăsat:
– DEZ- BRĂ- CA- TĂ!
În bucătăria noastră, din neant, ia formă reală și se instaurează o tragedie ieșită prin gura doamnei Udar ca printr-o pâlnie de cârnați.
Tata cască ochii. Se șterge cu mâinile de pantaloni de parcă ar fi murdar de ceva. E foarte încordat!
– Unde? Unde au găsit-o? întreabă el, cu vocea gâtuită.
– Lângă apă, pe malul Șimitului, zice doamna
Guinevere. Într-o tufă. A găsit-o un pescar care se dusese în tufă să se cace. Adică, să își facă nevoile, cum s-ar spune, și a dat peste ea. Exact cum am visat eu, cumetre. O broască verde care înghițea un șarpe alb. Să mai spui că nu-i adevărat!
O clipă, în bucătăria noastră se lasă liniștea. Tata, responsabil și implicat peste măsură, mestecă operativ informația asta care, deși apocaliptică, poate fi încă îmbunătățită. Mama se uită fix la doamna Udar cu o expresie de îndoială și groază. Mă gândesc la broasca mică și la șarpele alb pe care se chinuia să îl înghită și mă uit cu atenție la capul Doamnei Radostene. Trebuie că cele două animale sunt încă acolo, înăuntrul lui, chinuite.
Și apoi iar mă gândesc îngrozit la Sanusa.
– Păi ce căuta ea la râu? întreabă mama.
Ce întrebare prostească! Mama pune numai întrebări din astea care nu interesează pe nimeni. Numai tata știe să pună întrebări cu adevărat.
– Au legat-o? Au tăiat-o? Au violat-o? Cum au omorât-o? întreabă tata, energizat și alertat de perspectiva aceasta încărcată cu atâta sânge și moarte care îi susține și îi adeverește un întreg sistem de gândire. Apoi își dă seama că stă în curent și împinge mai bine ușa în urma lui.
– Eu cred că au violat-o, zice doamna Radostene. Se uită la mâinile ei cu aerul unui medic legist care tocmai și-a scos mânușile de cauciuc. Cică era plină de sânge. La păsărică. Și la popou. Și pe gât cică era vânătă.
– Doamne, doamne!, zice mama și își face din nou cruce. Dar ce căuta, Dumnezeule, pe acolo de una singură? Tata rămâne gânditor și foarte responsabil. Povestea asta are implicații revoluționare profunde pe care le resimte pulsând până îl ultima fibră a devoțiunii lui. Asta da! Asta îi place! Adică, asta da, este o crimă cum scrie la carte. Este o crimă exact așa cum a avertizat el de nenumărate ori, pe toată lumea, că se va întâmpla. O crimă care îi dă, pentru a nu știu câta oară, dreptate și confirmă ceea ce el a spus dintotdeauna: feriți-vă de oameni! Toți sunt niște criminali!
Mi se face o frică groaznică.
– Ce v-am spus eu? zice el cu un aer triumfător. Ce v-am spus eu? Ridică mâinile spre tavan aproape să spargă becul care atârnă de două fire răsucite. Nu v-am spus eu că de la fustele astea pân’la cur o să fie jale? Uite, s-a întâmplat până la urmă!
– O fi prins-o și i-o fi supt sângele Dudulaci, zice doamna Udar gânditoare, înfrigurată de groază.
– Dudulaci pe dracu! face tata scârbit.
Și apoi, cuprins din senin de o mânie teribilă, se ridică brusc în picioare, vine la mine și mă trage de după perdea. Se lasă pe vine în fața mea, mă ține cu o mână de un braț iar cu cealaltă îmi face amenințător cu degetul.
Zice cu vocea lui care mă sperie groaznic:
– Să nu aud că te mai duci cu golanul ăsta a lui Strugario la Șimit că te omor, auzi? Eu te omor, cu mâna mea! Să nu mai pleci din fața blocului! Înțeles?
– Nu, tata, nu plec nicăieri, zic eu gata să izbucnesc în plâns de frică.
Intru repede la loc sub perdeaua ferestrei pentru că mi s-a părut că văd ceva extrem de important.
Într-adevăr! Pe banca din dreptul scării ei, s-a așezat, picior peste picior, Sanusa!
Mâine la ora două, când eu am ora de vioară și ea are ora de pian, nu mai mergem la Școala de Muzică. Nu mai mergem la ora de instrument. Mergem iar împreună să facem baie. La Șimit.
Așa am hotărât!