Fără doamna Udar Guinevere, etajele blocului ar începe să se fărâmițeze puțin câte puțin și în cele din urmă s-ar rupe și s-ar prăbuși unul peste altul de-a valma într-un nor de praf.
Ea, ca ființă vie, face însă parte din structura de rezistență a clădirii, ca o armătură prevăzută cu bucle blonde și foarte rezistente, eterne. Cu țigara în mână, cu părul proaspăt scos de pe bigudiuri, ea este prezentă acolo pe scări în papucii ei albaștri, neliniștită și responsabilă, și îl susține cu ființa ei, atentă la tot ce mișcă, ca o santinelă în misiune de luptă, cu cartuș pe țeavă.
Uneori ciorapi, uneori pulovere, alteori mileuri sau dantele. Asta face mama. Când nu împletește, curăță cartofi pe mușamaua roșie a mesei din bucătărie sau spală rufe în cada albă unde eu mă joc de-a rechinul. Nu este nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă, nici frumoasă nici urâtă. E mama.
– Pe cuvânt, doamna Gabalt, exact cum îți spun! Doamna Udar pare foarte îngrijorată Doamna Gabalt este mama.
Eu sunt Kuppi Gabalt.
– De când am lucrat în spitalul de la Aviație m-am obișnuit să fumez noaptea, că trebuia să stăm treze, că mai trecea doctorul de gardă și dacă ne găsea dormind ne tăia din bani, știi. Mai ales strâmbul ăla de la chirurgie. Și dacă nu dormeam, fumam, că trebuia să fac ceva.
Are o rochie albastră cu flori albe, fără mâneci și de aceea brațele dezgolite i se văd până la umeri. Sunt foarte groase, albe și pătate de pistrui aurii. Țâțele ei uriașe i se odihnesc pe masă ca niște sacoșe cu făină. Este proaspăt coafată, buclele mici din părul ei galben strălucesc. Are o dorință obligatorie de a vorbi pe care nu și-o poate înfrâna. Scutură scrumul în farfurioară.
– Acum, când sforăie mai tare ăsta al meu, mă trezesc, continuă ea. Și când mă trezesc, trebuie să fumez. Ca la spital. Așa și azi-noapte. Chiar visam o cămilă când lam auzit sforăind. Nu știu ce drăcie mai e și asta de visez atâtea orătănii. Săptămâna trecută am visat o girafă cu aripi la urechi, ca de vrabie, în altă noapte am visat niște găini cu capete de șopârlă care cântau în cor și făceau ouă negre într-un cuibar de catifea roșie. M-am ridicat din pat, mi-am pus halatul pe mine și am ieșit să fumez afară, la aer.
Mă fascinează animalele visate de Tanti Udar care acum tropăie și cotcodăcesc în mintea mea. Mama nu spune nimic. Eu aș vrea foarte mult să știu dacă găinile cântau melodia aceea de dragoste pe care o dau mereu la radio dar nu cred că am să pot afla.
– Era unu sau două noaptea și era cald. Tare cald. Am ieșit în spatele blocului, știi, acolo lângă lada aia mare de lemn în care ține al meu toate fierătăniile, și mi-am aprins țigara. Cerul era tare frumos, plin de stele iar geamul de la dormitorul lui madam Streclari era deschis.
– Or fi având plasă de țânțari și le convine, zice mama, inocentă.
Dar doamna Guinevere coboară vocea ca și cum ar destăinui un secret periculos, nicidecum vreo chestiune prostească legată de țânțari și licurici:
– Ei, doamna Gabalt, cum stăteam eu și fumam rezemată de zidul blocului și priveam în sus la cer, numai ce încep să aud ce vorbeau ei în dormitor.
– Zău?! face mama încet, atentă la ochiurile de pe andrea.
Mi se pare că pe mama nu prea o interesează ce vorbea doamna Astari cu soțul ei la miezul nopții în dormitor și asta mă enervează la culme. Pe mine mă interesează foarte tare. Și dacă Doamna Udar nu îi spune ei, atunci nu o să aflu nici eu.
– Pe cuvânt, doamna Gabalt. Se auzea cum mă auzi dumneata pe mine acum.
Sunt extrem de curios. Simt că trebuie să urmeze ceva foarte important. Ceva despre oamenii mari și despre ce fac ei în dormitor în mijlocul înstelat al nopții.