– Ce frumos e aici! exclamă Sanusa.
Am găsit locul ăsta cu nisip chiar în soare. În față este apa, verde și adâncă. În spatele nostru e jungla plină de mărăcini și de arbuști cu fructe mici și frunzulițe colorate.
La stânga noastră, pe prundul cu pietre, sunt niște bolovani verzui mari și rotunjiți. Iar mai încolo de bolovani, râul o cotește brusc la dreapta și dispare sub crengile dese ale copacilor care se întind peste el ca să îl astupe. Ah, e un loc grozav! Eu stau direct pe nisip dar Sanusa s-a așezat pe caietul de muzică pentru că altfel i-ar intra nisip în chiloți. Stă cu cotul pe genunchi și cu bărbia în palmă și privește spre apă. Mă gândesc cu un început de îngrijorare la chiloții mei. Trebuie să îmi calculez cu grijă intrarea în râu. Dacă sar în apă brusc, mi se trag până la genunchi și rămân în fundul gol pentru că li s-a slăbit elasticul din cauza spălărilor. Mama spală mereu și pune clor, ca să se albească rufele. Habar nu am ce e Paștele dar îmi place de el pentru că atunci când vine, mama ne cumpără haine noi.
– Tu știi că pe mine la pian mă atinge?
Încerc să îmi pun la punct o strategie de intrare în apă fără să îmi alunece chiloții.
– Cine te atinge? o întreb.
Nu mă interesează pe mine cine o atinge pe ea la pian. Adică, nici nu înțeleg. Strâmbă doar din colțul buzelor și câteva clipe nu mai zicem niciunul nimic.
Soarele a coborât și plutește acum la o palmă deasupra frunzișului de pe malul celălalt. În felul ăsta râul e în umbră și pare mai întunecat.
– Hai, facem baie? zic și mă ridic dintr-o dată în picioare.
– Facem, zice ea, și se ridică o dată cu mine.
E mai înaltă decât mine cu o palmă și lucrul ăsta mă ajută să cresc și eu mai repede. Îmi dau jos cămașa și pantalonii scurți și îi arunc pe nisip, peste caietul verde de muzică, cuprins dintr-o dată de o poftă nebună să fac baie și să țopăi prin apă. Ea se uită la râu, se scutură pe fustă, apoi, după o scurtă ezitare, începe să se dezbrace. Are o bluză albă cu nasturi mici, sidefați, prinși într-o bandă îngustă de dantelă care îi urmărește conturul gulerului și al pieptului. Trage bluza afară din fustă și începe să își desfacă nasturii unul câte unul, încet, fără nicio grabă. Eu sunt deja în chiloți și mă pipăi să văd dacă elasticul este destul de strâns. Ar fi groaznic dacă mi s-ar desface. Apoi mă întorc și mă uit la ea. Și-a dat jos bluza și a aruncat-o pe nisip. Și rămân paralizat:
Sanusa are țâțe!
La asta nu m-am așteptat!
Apoi se apleacă în față și țâțele i se apleacă o dată cu ea, tari, cu sfârcurile îndreptate spre pământ. Își desface un fermoar dintr-o parte și, trăgând de fustă în jos, o face să îi alunece peste fese, peste genunchi. Ridicându-și una câte una tălpile din nisip, o scoate de pe ea și o aruncă pe jos, peste bluză. Apoi se îndreaptă, își ridică brațele și își răsfiră peste umeri părul lung și negru ca smoala. Are niște chiloți cum nu am mai văzut, mici, triunghiulari, negri, care i se petrec peste șold numai într-o bentiță subțire cât un deget. Mai degrabă decât să îi acopere bucile curului, i le descoperă. Oooo… Rămasă în picioare dezbrăcată, cu țâțele descoperite și cu chiloții aceia pe ea, Sanusa nu mai este Sanusa cu care m-am întâlnit pe banca din Parcul Central. Are toate formele pe care le-am văzut în filmul când indiencele făceau baie într-un lac din preerie și le-au surprins niște cowboy răi care voiau să le facă ceva rău. Dar care până la urmă au încasat-o!
Mă uit la ea și mă cuprinde o emoție necunoscută. Parcă nu mai este o fată cu care să mă pot juca eu. Parcă este o femeie în toată firea.
– Hai, intrăm? zice ea dintr-o dată.
Mă dezmeticesc. Femeia redevine Sanusa, fetița doctorului rămas șchiop după accidentul de mașină.
– Hai, să intrăm, zic, și o iau înainte.
Vine și ea după mine.
– Să știi că aici apa e adâncă, zic.
– Și ce dacă? zice ea nepăsătoare.
– Deci știi să înoți, da?
– Știu, ți-am spus că știu.
Atingem apa cu tălpile. E răcoroasă și limpede.
– E cam rece, zic eu cu un început de vinovăție. – Ba nu, e numai bună, zice și face deja câțiva pași în apă luîndu-mi-o înainte.
Fata asta aproape că mă enervează. Ea e mereu altfel decât ceilalți. Ea spune că apa e caldă când apa este de fapt rece. Nu se sperie dacă îi spui că apa este adâncă. Are părul despletit când de fapt la școală toate elevele trebuie să meargă cu părul împletit în codițe. Nu se joacă cu nimeni. Și acum s-a avântat în apă, singură, înaintea mea, fără să cunoască locul și curenții. Apa i-a ajuns până la gât iar părul îi plutește ca o iarbă moale și neagră într-un cerc în jurul capului.
Și, culmea! Înoată!
Știe să înoate!!!
Mă țin cu o mână de elasticul chiloților și mă arunc și eu.
Înotăm. O stropesc. Mă stropește și ea pe mine. Apa nici nu e chiar așa de adâncă aici. Hainele au rămas pe nisip într-o grămăjoară, peste caietele de teorie. Suntem singuri, numai noi doi la cotul ăsta de râu, pe plaja asta mică și ascunsă. Mă simt atât de bine în apă! Ah, parcă sunt eu însumi un pește sau o rață. Mă învârtesc și o dată cu mine se învârtește malul, nisipul, copacii și boscheții, soarele, cerul. Doamne, ce bine este astăzi! Cât de bine este! Și toate astea sunt ale mele. Tot ce mă înconjoară este al meu. Soarele și cerul, râul și pădurea, nisipul, Sanusa, totul este al meu! Numai al meu! Mă învârtesc în apă și pleoscăi și o dată cu mine se învârtesc malul și boscheții, și nisipul și apa, și soarele și crengile copacilor într-o amețeală stranie și îmbătătoare. Râd. Râde și Sanusa. E prima oară când o văd pe Sanusa râzând. Mă învârtesc și o stropesc.
Mi s-a părut că în umbra pădurii am văzut pe cineva care a trecut în fugă și s-a ascuns în dosul unui copac și acum ne privește. Un animal. Sau altceva! Privesc spre mal iar inima îmi bate să îmi spargă pieptul. Un gând îngrozitor mă străfulgeră și îmi îngheață sângele în vene:
Dudulaci!