Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 13

Dacă o fac la dreapta imediat după ce trec de blocul lui Jeos și intru pe o străduță care duce în Parcul Mare, pot să ajung la Școala de Muzică fără să mai trec pe strada țiganilor. 

De acolo, pe aceeași stradă pe care este și Muzeul cu Manechine, ajung în cinci minute în fața Școlii de Muzică. În felul ăsta scap de bătaia cu Balonto. În Muzeul cu Manechine sunt mulți militari împăiați din vremuri trecute, cu multe decorații și medalii pe piept.

Dar, în schimb, trebuie să trec pe lângă Cazarmă.

Este cald și frumos. Aerul este atât de prezent încât soarele se reflectă din el ca dintr-o tavă uriașă de argint care nu se termină niciodată. Am trecut pe lângă Cazarmă fără să supăr soldații și am intrat pe o alee a parcului. Astăzi am oră de teorie cu Domnișoara Anastarthea. O să stau din nou nemișcat, în privirea ei verde de acuarelă și o să aștept cuminte să treacă ora. În aerul care mă înconjoară sclipesc aripioare transparente. Și oamenii sclipesc. Și în mine, în mintea mea, sunt sclipiri nenumărate al căror înțeles nu îl cunosc. Și pășesc fericit pe asfaltul aleii cu caietul verde de muzică la sub braț, mândru că am trecut pe lângă Cazarmă fără să pățesc nimic și că în curând am să împlinesc treisprezece ani. 

Toate aleile parcului duc către statuia generalului în fața căreia facem poze de Ziua Republicii când tata își pune în piept decorațiile acordate pentru merite aduse în serviciul ordinii de stat și al orânduirii. Orânduirea nu știu ce este dar ordinea de stat este când mergi în ordine și e liniște și oamenii bătrâni stau seara pe bancă. Deasupra, frunzele castanilor se potrivesc una în alta ca țiglele pe acoperiș și pentru că fac o umbră răcoroasă oamenii de pe alei par că tocmai au ieșit, ușori și pufoși, dintr-un basm.

Mie îmi plac foarte  mult basmele! Cel mai mult!

O iau pe o alee dar mă opresc. Inima îmi bate mai repede: pe o bancă lungă, stă chiar Sanusa cu părul desfăcut atârnându-i într-o parte, cu bărbia sprijinită în palmă și cu cotul sprijinit pe un genunchi. Singură pe toată banca de sub platanul umbros. În spatele ei se vede strălucind apa fântânii arteziene. I se văd  dezgolite, încălecate unul peste altul, picioarele, la fel ca în fața blocului.

Vaai! Ce să fac acum? Va trebui să trec pe lângă ea.   Îmi fac curaj și pornesc. Am ajuns în dreptul băncii și vreau să trec mai departe dar,  fără să știu de ce, mă opresc, cu genunchiul lângă sandaua ei dreaptă din piciorul de deasupra care i se leagănă încet. 

– Ce faci? zic. 

Ea se uită drept în ochii mei. Are ochi mari și negri iar genele îi sunt foarte lungi și răsucite. Aceste gene sunt prea lungi. Se uită la mine de sub ele, cu un soi de mirare.

Noi nu am mai vorbit până acum niciodată unul cu altul.

– Stau, zice ea. 

– Mai vine cineva? zic eu.

Ea se uită în stânga aleii, apoi în dreapta aleii ca și cum ar vrea să vadă cine mai vine. Apoi din nou la mine, mirată.

– Cine să mai vină?! 

Mă uit și eu în stânga, apoi în dreapta, ca și cum într-adevăr am aștepta pe cineva. Apoi mă uit din nou la ea:

– Nu știu, zic. Aștepți pe cineva?

Leagănă din picior. Sandaua ei decupată la vârf aproape că îmi atinge genunchiul. Se uită drept în ochii mei. 

– Nu! 

Apoi lasă privirea mai jos și se uită în lungul aleii, spre Cazarmă. 

– Eu mă duc la Teorie, răspund eu la o întrebare pe care nu mi-a pus-o nimeni. Tu nu mergi?

Sanusa nu spune nimic. Secundele trec. Ar trebui să plec. Ar trebui să fac ceva. Să fac ceva.  

– Stau pe bancă, zice ea privindu-mă din nou.

– Păi, de ce stai pe bancă? Nu mergi la Teorie? 

Face o mică strâmbătură din colțul buzelor. Atât.

– Nu mergi? o întreb din nou. 

Ea face din nou strâmbătura. Strâmbătura asta este răspunsul ei la întrebarea mea. Mă enervează. Mă gândesc că poate nu îi place cămașa în care sunt îmbrăcat. Sau poate că mi-a căzut părul pe frunte într-o poziție care nu mă avantajează. Îmi trec mâna prin păr, îl dau într-o parte. Sanusa este mai mare ca mine, precis. La școala de muzică suntem amestecați, nu contează în ce clasă ești. Picioarele ei dezgolite sunt la fel de mari ca ale femeilor care spală covoare trântite pe Fundație. Poate ar trebui să plec, să nu întârzii la ora de Teorie. Domnișoara Anastarthea ar scutura în semn de total dezacord din animalul ondulat și înfoiat pe care îl poartă pe cap dacă mar vedea intrând în clasă în urma ei. Și pe urmă, în timpul orei, în timpul solfegiilor, s-ar uita la mine cu reproș în ochii ei electrici, verzi ca acuarela a doua. 

– Nu mergi? 

– Stai și tu pe bancă, zice ea din căușul palmei. 

Să stau pe bancă?! Asta ar fi chiar culmea! Dar trebuie să mergem la ora de Teorie! Fata asta cred că nu are note mari la școală. Poate că nici nu ar trebui să stau de vorbă cu ea. Eu trebuie să iau premiul întâi, ca și anul trecut și nu îmi plac decât premianții. Tata mi-a promis că o să îmi cumpere bicicletă trei sferturi. 

Și ceas! 

Mă așez pe bancă. 

Pun caietul de muzică între noi.  

– Tu nu ai caiet de Teorie? o întreb emoționat că m-am așezat lângă ea. Și că s-ar putea să întârziem. Și că s-ar putea, din greșeală, să o ating.

Ea se dă puțin într-o parte și scoate de sub fund un caiet lung și verde pe care e desenat un portativ și cheia sol. Aerul e plin de sclipiri și la fel de plină de sclipiri rapide este mintea mea. În ele văd frânturi de fețe de oameni pe care îi cunosc și frânturi de lucruri pe care nu le recunosc. Porțiuni din armele și coifurile soldaților din Cazarmă și luciu de apă limpede cu pești sclipitori. Roți de lumină se învârtesc repede în mintea mea. 

– Tu știi să solfegiezi în gama Fa? o întreb.

– Cine nu știe, zice ea și dă disprețuitoare din mână. 

Eu nu știu dar nu spun nimic. O las să creadă că și pentru mine cheia Fa este o bagatelă. Apoi, dintr-o dată, fără să mă fi gândit până atunci nici măcar o clipă la asta, inventez pe loc și zic cu entuziasm:

– Eu nu mă mai duc la vioară! 

Ea se întoarce spre mine și mă privește drept în ochi, de parcă cu ochii ar auzi, nu cu urechile. Brusc mi se face foarte frică de prostia pe care tocmai am spus-o.  Aștept ca Sanusa să mă ia la rost și să trecem repede peste asta însă ea, în loc să fie surprinsă, își deschide buzele mari și groase și își arată dinții albi, cu spații mari între ei.

Cred că este un zâmbet.

– Bravo! zice ea. 

Bravo?!!! Cum adică bravo?! Era bine dacă nu mă mai duceam la vioară?! Ce prostie! Dacă ar auzi tata ce am spus…

Mă privește cu atenție și curiozitate. Apoi își lasă privirea în asfaltul de sub noi, absentă, și nu mai spune nimic.

– Tu la ce instrument ești? o întreb în timp ce chiar încep să mă gândesc cum ar fi să nu mai merg deloc la vioară. Să plec de acasă dar să nu mai ajung niciodată în sala cu violoncele. Domnul Predesso m-ar aștepta nemișcat, cu brațele încrucișate pe piept, zile întregi. Poate că m-ar aștepta toată viața lui, îmbrăcat în același pulover, tușind din când în când. Doar vârful pantofului său s-ar mișca în sus și în jos dând o formă vizibilă vieții din el. Viață necunoscută.

Ea face din nou strâmbătura mică din colțul gurii.

Zice: 

– La pian.

Aproape că îmi vine să râd. Ai putea oare să îți pui pianul sub gât, ca pe o vioară, și să cânți la el? Ce instrument fără rost. Toată lumea știe să cânte la pian, nu e mare lucru. Apeși pe clape, ca la radio!

Face iar strâmbătura și zice:

– Dar mă simt extenuată. 

Inima îmi bate, brusc, mai repede. Eu nu știu ce înseamnă extenuată. E un cuvânt frumos, dar nu știu ce înseamnă. Poate că Sanusa are și note mari la școală.

– E rău să te simți extenuată? întreb eu, curios.

Adevărul este că aș vrea să înțeleg mai bine ce înseamnă extenuată. Sună ca ceva de la mașini sau camioane, un fel de ax mare de dedesubt dar Sanusa nu are de unde să știe despre camioane așa cum știu eu de când am mers să îi duc mâncarea lui tata, în perimetru. Am mers cu un camion albastru de la pușcărie și șoferul mă tot întreba dacă am o învățătoare tânără și despre rochiile ei. Poate e ceva despre animale. Sau despre aparatele de radio portabile care nu înțeleg cum funcționează. Sau despre tras cu arcul. 

Ea se uită scurt la mine. Apoi își întoarce privirea în lungul aleii, spre Cazarmă. Rămâne gânditoare. 

– E rău, da, zice în cele din urmă. E rău să te simți extenuată. 

Iar apoi, ca și cum nu ar fi fost foarte sigură de ceea ce spusese, revine și adaugă:

– Dar e și bine, într-un fel.

Deci e ceva mai mult rău decât bun. Nu știu dacă vreau să mă simt extenuat. Eu vreau să mă joc de-a indienii, de-a tranzistorul și condensatorii. Și să înot. 

– Tu știi să înoți? o întreb dintr-o dată. 

Ea își întoarce ochii spre mine și mă privește cu mirare. 

– Știu, da. 

Soarele e deasupra platanilor, răbdător cu copiii de la Școala de Muzică. Sincer, nu cred că știe să înoate. Calculez cu totul la întâmplare care e distanța dintre Parcul Mare și podul de cale ferată de peste râu. Într-o fracțiune de clipă o văd pe Sanusa, alunecând pe pietre, înotând, ieșind cu părul lung ud de sub apă. Fântâna arteziană susură în spatele nostru. Mi se întâmplă ceva. Nu știu ce. Mă uit drept în ochii mari ai Sanusei și, hipnotizat de lucirile apei care dansează scăpate de sub control în mintea mea, uit de Domnișoara Anastarthea și de centura grea cu ținte a tatei și zic electrizat:

– Vrei să mergem să înotăm?

Ea se uită în ochii mei foarte serioasă. Face din nou strâmbătura din buze dar de data aceasta în colțul celălalt al gurii. Și chiar când mă așteptam să îmi tragă o palmă peste față, cum mi-a tras odată o fată din clasa a șaptea care când era mică fusese bolnavă de meningită, un fel de boală la cap, clipește de câteva ori din genele ei incorect de lungi, zâmbește și, după câteva secunde, acolo în umbra învăluitoare a platanilor, spune hotărâtă, emoționată:

– Vreau! 

Tremur tot. Ar fi trebuit să spună că nu merge, că să o las în pace, că ea nu vorbește cu din ăștia mai mici. Îndrăzneala mea a dat un rezultat cu mult peste ceea ce îmi imaginasem. Acum va trebui să mergem la baie?!

Doamne, ce curaj încep să am! Poate că am să împlinesc foarte curând o vârstă mai mare. Acum chiar vreau să fac baie cu ea! 

– Părinții tăi nu or să se supere dacă află că nu ai fost la teorie? o întreb pe Sanusa acum după ce ne-am ridicat de pe bancă și am pornit-o în direcția inversă Muzeului de Manechine. 

Ea se uită pe sus, prin crengile platanilor, pline de vrăbii și ciori. 

– Păi, ce, eu le spun? zice ea cu ochii încă prin crengi. Și tot ea dă răspunsul: Nu le spun. 

Nici eu nu am să le spun părinților. Mama ar muri iar tata m-ar omorî. 

Nici nu i-am mai spus Sanusei cât e de periculos să treci pe lângă Cazarmă ca să nu o sperii așa că am trecut în tăcere pe sub zidurile ei galbene și nu ni s-a întâmplat nimic rău. Iar acum, am ajuns la halta unde oprește trenul care vine de la Cuptoare, am cotit-o la stânga și am luat-o spre râu pe cărarea din lungul căii ferate. E cald. Și e o lumină atât de puternică încât în curând se vor aprinde smocurile de iarbă care cresc printre pietrele ascuțite ale cărării. În depărtare, acolo unde aerul vălurește și dansează fierbinte, se vede deja spinarea arcuită a podului. 

Mergem să facem baie. Eu și Sanusa! 

Sincer, nu știu ce trebuie să fac. Acum că sunt aproape de ea și nu trebuie să o trag de păr sau să o fugăresc, Sanusa nu îmi mai pare chiar așa de urâtă cum mi s-a părut. Fustița ei înfoiată îi stă ridicată, desfăcută și rotundă ca o umbrelă. I se văd picioarele dezgolite până la o palmă mai sus de genunchi. Țopăi pe lângă ea fără rost și mă aștept în fiecare clipă să mă gonească. Sau să se răzgândească și să spună să ne întoarcem. Ca să nu se întâmple asta, trebuie să fac în fiecare clipă ceva extraordinar. Trebuie să demonstrez neîntrerupt ceva care ține de faptul că eu sunt băiat și că ea este fată. Și atunci mă mai aplec să culeg o piatră colțuroasă dintre șine și să arunc cu ea în prunii din Pepinieră. Sau îi arăt, cu gesturi exagerate, cum îi trag în cap lui Balonto cu o vioară imaginară, așteptând ca ea să dea din cap și să mă aprecieze.  

Dar ea nu zice mare lucru. Strâmbă din când în când din colțul gurii și merge cuminte alături de mine. 

Coborâm de pe șine în dreapta, în jungla care împădurește lunca. Urmăm o potecă tăiată printre frunze mari de brusturi pe sub care trăiesc șerpi groși cât un stâlp de telegraf. Sunt bucuros, entuziasmat și în același timp mi-e teamă. Am o mâncărime în corp pe care nu pot să o scarpin. Ceva extraordinar trebuie să se întâmple din moment în moment cu mine. Asta mă face să fiu foarte vioi, neliniștit și, prin urmare, inventiv. În jungla deasă nu se vede nimeni. Doar noi doi. Un băiețel și o fetiță.   La stânga se văd sclipirile râului, ca o oglindă spartă care reflectă lumina din sute de cioburi mișcătoare. 

La fel cum în sute de cioburi se va sparge și mă va tăia întâmplarea aceasta pentru totdeauna.

***

Scrie un comentariu