Se schimbă la față. Ceva din vibrațiile aerului o îngrozește și îi pune auzul într-un pericol tragic. Suge aer în piept de parcă s-ar pregăti să se scufunde sub apă și, cuprinsă de o mirare amenințătoare și de o disperare pedagogică care pe noi ne înspăimântă, ridică brusc arătătorul de lemn în lateral, scutură din animalul periculos pe care îl poartă pe cap sub numele de coafură și dintr-o dată țipă cât poate de tare:
– Faaaals!
Și vrăbiile se opresc o clipă din înaintare când țipă Domnișoara Anastarthea.
Soarele se stinge și se reaprinde repede de câteva ori.
Îmi vine să fac pipi.
Acestei femei îi iese din cap un păr mov. O cheamă Domnișoara Anastarthea. Părul ei nu numai că este foarte mov și foarte lung, dar este și foarte ondulat. De aceea se umflă și se face ceva mare și neînțeles în jurul feței ei care iese de sub păr mai degrabă ca o surpriză. Iar pe surpriza aceasta sunt niște ochi care nu se închid niciodată și de care nu te poți ascunde nicăieri. După ce am plâns cam o oră, tata a fost de acord ca mama să îmi dea bani cu care să îmi cumpăr o trusă de acuarele cu douăsprezece culori. Trusa, cumpărată de la librăria fermecată unde se găsesc pitici și mașinuțe adevărate, are două acuarele de culoare verde. Una deschisă și una închisă. Așa are
Domnișoara Anastarthea ochii, nesănătos de mari și de culoarea acuarelei mele verde deschis. Doar că, spre deosebire de acuarela mea, care este moartă, ochii ei sunt vii și aprinși și lucesc ca firma de neon de la magazinul de obiecte electrice de pe trotuarul din dreapta al străzii care duce la biserică. Ochii ei sunt înfricoșător de mari, de verde deschis și împrăștie o lumină rece, exact ca cea a firmei de neon. În afară de ochi, mai are, pe porțiunea de față care i se vede prin deschizătura părului, o gură cu buze groase. Vreau să spun, groase. Nu, nu ca ale lui Mișko. Ale lui sunt nimic pe lângă buzele ei. Buze groase care, solfegiind semnele ciudate din caietul de muzică, când se lipesc, când se dezlipesc. Sau pleznesc brusc în sunete stranii care pentru mine nu au niciun înțeles. Și care, tocmai pentru că nu au niciun înțeles, mă sperie.
Mimez că solfegiez dar de fapt nu mai îndrăznesc. Creionul ascuțit de tata cu lama de ras, rămas doar un ciot, îmi tremură în mâna mea mică. Îi las pe ceilalți. Mă abțin să fac pipi. Eu doar închid și deschid gura, fără sonor, și o urmăresc, captiv în aura ei, pe Domnișoara Anastarthea cum trece cuprinsă de neliniște printre bănci, cum face brusc o piruetă nervoasă în spatele clasei și se întoarce călcând apăsat la catedră, cum se duce spre tablă atentă să nu se frece cu volanele rochiei de varul peretelui, cum vine din nou înspre bănci cu arătătorul de lemn în mână. Ochii ei emit o vedere pe care poți să o simți. O simt cum se așază pe mine ca o peliculă, cum se scurge de pe mine ca un jeleu verde deschis și se întărește.
Mi-e foarte frică de ea.
Eu nu știu ce înseamnă Fals. Și nu știu ce vrea ea de la noi. Și de ce trebuie să fiu aici unde sunt acum. Stau cuminte în bancă dar vreau mereu să plec. Nu vreau să mai fiu aici, printre copiii aceștia care scot mereu sunete nefolositoare, nu vreau să mai mă sperii când ea țipă la noi cât poate de tare. Vreau să plec!
Dar un lipici de care nu pot să mă desprind mă face să rămân nemișcat. Îi simt mereu, ca pe lumina unei lanterne, privirea ochilor negri și mari pe ceafa mea. Îi aud glasul când solfegiază limpede și melodios. Simt cum un parfum care îmi aduce aminte de o tufă de flori albe de pe malul râului i se evaporă din păr. Aud cum scrie cu creionul ascuțit pe portativele caietului. O aud cum respiră. Cum trăiește. Pentru că în spatele meu, cu caietele și creioanele întinse în dezordine peste toată banca, cu părul despletit și cu falca rezemată în palmă, cu gândul cine știe unde și strâmbând din când în când din colțul gurii, stă, picior peste picior, singură în bancă, Sanusa.
Picior peste picior, în fusta ei scurtă.