Capitolul 11

O iau pe lângă blocul lui Jeos, ăla cu ochii de broască, din a șaptea, trec printre plopii înalți și de acolo mai departe intru pe strada țiganilor, pe un trotuar din dale strâmbe de ciment. Casele țiganilor sunt din cărămidă roșie, mici și joase, împrejmuite la stradă cu un gard de scânduri negre în dosul cărora se văd și se aud găini nervoase care patrulează alert și cotcodăcesc iritate. 

– Ce faci, umflatule?

– Ce, bă, nu ți-e bine?

Balonto e umflat și e cam de înălțimea mea. Când trec prin dreptul curții lui, el stă la poartă jegos și unsuros, cu obrajii plini de zoaie și cu unghiile mari și negre. Are niște pantaloni largi cât toate zilele și tot timpul sub nas îi atârnă muci întăriți ca niște țurțuri sfărâmicioși. Adevărul este că îmi e frică de el. Pe trotuarul ăsta au loc lupte corp la corp și unul dintre noi ar putea să moară. Iar mie, deși nu îmi este frică de moarte, nu îmi place deloc să încasez bocanci în fluierul piciorului și pumni în cap. Sau să mă zgârie pe gât cu unghiile alea jegoase.

Îi trag repede un picior în genunchi și îl împing.

El mă apucă de păr și mă trage cât poate de tare. 

Mă doare ca dracu. Îmi dau lacrimile. 

– Țigan împuțit, strig gata să mă bufnească plânsul.   Dar durerea îmi dă o putere extraordinară. Mă zbat ca un animal sălbatic și mă smulg din strânsoare cu prețul unui smoc din părul meu care rămâne în mâinile lui

Balonto. Mă răsucesc pe jumătate, ridic vioara în aer și îi trag una cu ea cât pot eu de tare peste moaca lui scârboasă și peste ceafă. 

Balonto își duce mâinile la cap și urlă.

Ăsta e momentul! Îi mai trag un picior în genunchi și o iau la fugă prin noroi spre Școala de Muzică. Alerg, alerg cu cutia mare în mână în care se aude cum zdrăngăne vioara. Mă uit din când în când înapoi cu teamă și curiozitate și în același timp mă gândesc dacă l-am pocnit suficient de bine. Copacii și gardurile se derulează repede în stânga și în dreapta mea, ca pe fereastra trenului. Dacă îl doare. Adică dacă îl doare mai mult decât mă doare pe mine. Ah, cred că l-am pocnit bine! Și cred că îl doare tare, mai tare decât mă doare pe mine. Ce tare i-am tras în cap! 

Îmi trag răsuflarea după cât am alergat și deschid ușa mare a sălii de muzică cu mâna dreaptă. 

Am intrat.   

Domnul Predesso este gras numai de la gât până la mijloc. Acum bate cu vârful pantofului un ritm în parchet. Dintre umeri îi începe brusc o gușă umflată iar de sub gușă, la fel de brusc, îi începe o burtă foarte mare și foarte rotundă. De la brâu în jos, Domnul Predesso este însă neînchipuit de slab. Picioarele îi sunt lungi și foarte subțiri, și la fel îi sunt și degetele mâinilor. Lungi, subțiri și foarte albe. Suflă în stânga și în dreapta un praf imaginar pe care îl vede peste tot. Tușește din când în când într-o batistă împăturită, de aceeași culoare cu puloverul. Are o singură pereche de pantaloni, albaștri și are un singur pulover, gri.

E nervos.

Câteva viori foarte mari sunt sprijinite mereu de catedră. Se numesc violoncele și m-am liniștit când am aflat că de fapt ele nu se țin sub gât. Se țin între picioare.

– Ce e, mă, cu tine? 

– Bună ziua, tovarășu! 

Se uită la mine  cu ochii lui mari și plini cu multă apă și se gândește ce să îmi facă. Sau poate că se gândește la altceva. Bate în podea din vârful pantofului un fel de ritm pe care îl are în minte în momentul acela. În spatele lui soarele a coborât până deasupra acoperișului care se vede prin ferestre și a aprins țiglele. 

Cred că am întârziat dar la anul nu o să mai întârzii pentru că dacă iau premiul întâi și anul acesta, tata o să îmi cumpere un ceas de mână cu curea metalică care se întinde. Cum are și Ghidrucco, care ia doar premiul trei deși maică-sa vine mereu pe la școală să se pună bine cu profesorii. Maică-sa are un ochi verde și unul căprui.

Cred că am întârziat mult. 

Mi-e frică.  

– De ce ai întârziat atât? 

Stau în cadrul ușii într-o poziție regulamentară, cu mâinile pe lângă corp, cu privirea fixată pe catarama veche a curelei domnului Predesso, cu vioara atârnându-mi în mâna stângă și încerc să par cât mai nevinovat.. Sunt foarte cuminte. Mama mă îmbracă curat, cu haine spălate și apretate dar eu ajung mereu la ora de muzică șifonat și plin de praf și noroi.

– Păi tu crezi că așa merge aici, măi băiete? Vii când vrei tu?

S-a așezat o pasăre din aceea cu multe culori pe burlanul casei de vis-à-vis. Mi-ar plăcea foarte mult să o prind. Cel mai mult îmi place să prind păsări. Se vede prin fereastră. Cât de mult aș vrea să dispar! Sau măcar Domnul Predesso să dispară în clipa aceasta! Sau măcar să prind pasărea.

Dar nu dispare. 

Nu dispare nimeni. Nici el, nici eu. 

Se uită la pantalonii mei murdari de noroi, la teniși, la cutia viorii. Apoi se uită la mâinile lui și oftează ca după o pierdere grea. Este îndurerat și descurajat că am ajuns eu, murdar și sărăntoc, netalentat și proletar, să fac parte din destinul lui de care pare atât de nemulțumit. Dar el nu știe că eu nu am vrut să intru în viața lui. Că eu nu vreau să îl supăr. Că nici nu vreau să fiu aici acum ci doar să mă joc prin junglă cu arcul cu săgeți ascuțite și să învăț să înot și mai bine. Să pot să mă feresc de Dudulaci ca să nu mă mănânce sau să mă muște și să prind multe animale. Să iau și anul ăsta premiul întâi ca să merg în tabăra de pionieri gratis unde prindem noaptea licurici. Pentru că am numai note de zece m-au făcut pionier încă din clasa a treia. Când te face pionier îți pune o cravată roșie la gât, de mătase și o bască neagră. Îți dă o insignă cu flacără roșie și pe urmă saluți. E super!

Mi-e frică. Dacă ar ști cineva cât îmi este de frică!  – Hai, acum scoate vioara, spune el și glasul lui sună acru, ca prunele de lângă podul de cale ferată, când sunt încă necoapte. 

Ca să scot vioara, trebuie să deschid cele două închizători metalice. O așez pe bancă și deschid închizătoarea din stânga, cea de la coadă. Cu cea din dreapta, de pe gâtul ei, nu știu ce s-a întâmplat că nu reușesc să o deschid. Domnul Predesso așteaptă. Bate din vârful pantofului un ritm  în care este împachetată viața lui din clipa aceea. Pasărea cu multe culori și-a luat zborul de pe burlan ca să se ducă la cuibul ei. Îmi e ciudă că a zburat, acum nu am să mai pot niciodată să o prind. Mă gândesc la bătălia pe care am avut-o cu Balonto. Oare se putea strica încuietoarea viorii din cauza asta? 

Zic cu teamă:

– Nu știu ce are, tovarășu’, nu se deschide.

– Ei, nu se deschide, zice el. Ba se deschide!

Mai încerc. Dar mâinile mele mici și mult mai moi decât metalul din care sunt făcute încuietorile nu știu și nu pot să facă mai mult decât atât. Apăs mereu pe limba metalică dar ea e  înțepenită și nu se mai mișcă. Vioara rămâne încuiată înăuntrul cutiei. Ce o să se întâmple acum? – Nu, pot, tovarășu’. S-a blocat!

Îmi vine să plâng. 

– S-a blocat, zic din nou, fără curaj. 

Iau mâinile de pe cutie, le las în lungul corpului și rămân nemișcat privind cutia într-o poziție respectuoasă și regulamentară. În poziția în care mă aflu mi se pare că sunt un copil cuminte care ar trebui recompensat pentru asta. Dar nimeni nu mă recompensează cu nimic.

Dacă aș putea să adorm… 

Domnul Predesso se ridică. Degetele lui lungi cuprind încuietoarea din toate părțile dintr-o dată și o pipăie ca și cum ar fi tentaculele unei caracatițe mici, de uz didactic. O sug în interiorul lor. Se aude un clic și în același timp limba metalică cedează. Acum se poate deschide capacul cutiei. 

– Ai văzut? spune el uitându-se la mine cu reproș.  

Dar neliniștea care m-a cuprins a rămas în carnea mea ca injecția de anul trecu când ne-au vaccinat. Îmi amintesc sunetul pe care l-am auzit când l-am pocnit pe Balonto cu cutia în cap. Ca un fel de mieunat venit din interiorul cutiei. Un gând îngrozitor îmi trece prin minte:

Oare putea să i se întâmple ceva viorii?  

Deschid capacul. 

Inima îmi tresare ca un animal sălbatic.

Pe Domnul Predesso îl bufnește brusc tusea. 

Nici nu mai are timp să își scoată batista și de aceea tușește acum direct printre degetele lungi ale mâinii drepte pe care și-a dus-o la gură și câteva picături de umezeală din gura lui ajung pe obrazul meu. 

În interiorul cutiei vioara zace întoarsă într-o rână iar corzile ei, rupte, sunt împrăștiate peste tot. Pare un animal mort, batjocorit după moarte. Călușul alb s-a crăpat și s-a îndoit. Acum e momentul să fug. Încă tușește. Se caută după batistă. Gâtul, și o dată cu el capul, au început să îi tremure. Arată cu degetul lung și alb spre cadavrul viorii și strigă, în zig-zagul tusei din care nu se mai poate opri:

– Ce i-ai făcut, mă, nenorocitule? 

Tușește groaznic.

-Îhmm? Ce i-ai făcut, mă, la vioara asta? Ai omorât-o! 

Tac și îmi dau lacrimile. Cred că așa începe sfârșitul lumii despre care am citit într-o povestire, cu tremuratul ăsta din care nu mă pot opri.

Nu aș vrea să mor! 

Dar aș vrea să adorm.

– Nenorocituleeee….