– O știți pe Aladia dintr-a VII-a C? întreabă Dumi cu privirea rămasă la femeia tânără de pe fundație.
– Aia cu tenișii roșii? întreabă Deksi.
Acum îmi dau seama că eu nu observasem tenișii. Aladia poartă într-adevăr teniși roșii. Zic repede, ca să nu îmi pierd rândul în conversația asta:
– Da, o știu și eu. Are numărul 14 pe tricou.
– Ce-i cu ea? întreabă plictisit Mișko.
Mișko se plictisește foarte repede de lucruri, în general, dar rămâne calm și netulburat mereu egal cu el însuși. Nu știu dacă din cauza faptului că are mai mult de treisprezece ani, dar uneori, chiar dacă la școală are note mici, Mișko mi se pare deștept. Nu întotdeauna. Numai uneori.
– E mișto, nu? întreabă Dumi întorcându-se către Mișko cu un rânjet pe buze.
Mișko nu poate emite însă o judecată de valoare atât de însemnată fără să se gândească mai întâi și fără să o producă exact în ritmul în care își trăiește el viața. Îl lasă pe Dumi să îi aștepte verdictul. Râul curge clipocind. Femeia freacă covorul cu putere.
– Am auzit că nu prea învață bine, zice Deksi aranjându-și bucla căzută peste ochelari.
Deksi are un păr de zici că-i pus pe bigudiuri.
– Da, e mișto, zice într-un târziu Mișko. Apoi, ca și cum dintr-o preocupare prietenească pentru binele lui Dumi ar emite o interdicție de care ar fi bine să se țină seama, adaugă: Dar are gagiu! Dumi râde disprețuitor.
– Am futut-o! zice el.
Asta nu prea știu ce înseamnă. Nimeni nu zice nimic câteva secunde.
– Du-te bă, de aici, face Mișko, plictisit.
– Zău, face Dumi, nemulțumit că Mișko nu îl crede.
Pe cuvânt am futut-o! Am fost cu ea în Teiuș.
Teiușul e un parc mare pe malul râului.
Nu știu ce să cred. Dumi e în clasa a șasea, a împlinit deja treisprezece ani de astă iarnă când am fost la ziua lui și am mâncat gălbenuș frecat cu zahăr de soră-sa. Dumi vorbește foarte mult despre fete și spune tot felul de lucruri care pe mine, sincer, mă interesează foarte tare. Are ochelari întunecați cu ramă albă de argint și taică-su lucrează la Securitate. Securitate e atunci când ești militar dar umbli îmbrăcat cu haine civile și ai bani mulți. Soră-sa, mai mică, e de o seamă cu mine și are părul alb ca bezeaua de albuș și drept, drept, drept. O cheamă Nelle, e frumoasă dar e foarte slabă.
– Du-te, bă, de-aici, mai zice o dată Mișko, parcă și mai plictisit. Ai futut-o tu cum a futut-o și Tutunaru.
Dumi se uită nemulțumit înspre noi. Faptul că
Mișko nu îi confirmă reușita îl umilește și îl supără foarte tare. Iar asemănarea cu Tutunaru îl jignește profund în eul lui de gimnast și acrobat.
– Ce bou ești! face el, enervat. Poate îți trag un pumn în nasul ăla umflat ca un cur!
Și nu se mai uită la Mișko. Ia o piatră și aruncă nervos cu ea spre cele două vrăbii de pe buza apei. Vrăbiile își iau zborul. Mișko scoate o bomboană din buzunar, o despăturește și începe să sugă din ea pe îndelete.
– Aaaaa!!!
– Ce e, bă?
– Ia uite! Ia uite! Tutunaru! Tutunaru!
– Unde, mă?
-În tufa aia. Acolo lângă apă. Uite, lângă apă!
Tutunaru?!
Tutunaru?! E oare posibil?
Sărim repede în picioare și dintr-o dată ziua asta de vară atât de frumoasă și liniștită nu mai este deloc la fel. Ne repezim spre tufă și ne apropiem îngroziți. Cine nu a auzit de Tutunaru? Profesor de muzică la Școala de Domnișoare cărora le tăia gâtul cu bomfaierul. Nu le omora. Doar le tăia gâtul până la jumătate și le bea sângele. Nu tot, doar o cană sau două. Dacă fata era mai mică, bea numai o cană. Și pe urmă a început să facă lucruri și mai groaznice. Dumi ne arată cu brațul unde e ascuns Tutunaru și când îl zăresc mi se face foarte teamă de ce o să se întâmple. Dacă ne omoară și pe noi? Nu, nu, nimeni nu a spus vreodată că Tutunaru omoară băieți. Tutunaru nu omoară băieți. Ar putea, totuși, dacă are cuțit la el sau fierăstrău. Sau sabie. Sau cu dinții dacă îi sunt mari. Oh, ce frică îmi e! Dumi e în față, aplecat, ca și cum s-ar apropia de un animal periculos. Dede se scarpină la un coș. Deksi și-a luat poziția de cercetare și înaintează cu grijă. La urmă vine Mișko, încet, scuturându-și turul pantalonilor de praf, indiferent și nemulțumit că a trebuit să se ridice de pe pietre. Facem câțiva pași și ajungem la apă, în dreptul tufei. Da, Tutunaru e în tufă, i se vede și restul corpului.
Inima îmi bate foarte puternic. Dumi a dat la o parte câteva din crengile pline de frunze ale tufei și acum am ajuns cu toții chiar în dreptul lui. Îl văd în întregime. Face lucrul acela. Pentru o fracțiune de secundă am crezut că mi s-a făcut rău dar, nu, nu este decât rușinea dureroasă care m-a cuprins ca o febră spontană. Îl vedem. Și el ne vede pe noi dar nu se sinchisește deloc. Face în continuare lucrul acela ciudat și rușinos. Ar trebui să îmi acopăr ochii, să mă întorc cu spatele și să o iau la fugă de acolo dar curiozitatea mi-e mai puternică decât rușinea. Simt cum îmi zvâcnesc venele de la gât. Rămân și mă uit, fascinat.
– Dă-te mai într-o parte, măi copile!
Tutunaru este în pielea goală din cap până în picioare și stă pe vine în mijlocul tufei. Nu am mai văzut niciodată un bărbat dezbrăcat, fără chiloți pe el. Tutunaru ăsta este aici în tufă în curul gol. Este un bărbat mare și puternic. Tot trupul îi este acoperit de un păr negru și creț iar picioarele îi sunt parcurse de fibre lungi și musculoase care i se văd pe sub păr. Mi se face o frică groaznică. Stă pe vine în tufă printre lăstari și are privirea foarte fixă. Dar nu la noi se uită, pe noi pare că nici nu ne vede. Tutunaru se uită fix la femeia care spală covoare trântită în patru labe pe fundație, și cu o mână face un lucru foarte rușinos. Puța lui nu este ca a mea. Este mult diferită. Este mult mai lungă și este îngrozitor de mare și de groasă iar în lungul ei se văd niște vene late și strâmbe, vineții, umflate, gata să crape. Se uită fix la femeia tânără care se leagănă pe covorul ud, cu rochia mulată de apă peste corp și cu mâna dreaptă, încleștată, își freacă repede puța între picioare. Sau ce o fi aia. Unii copii îi spun pulă dar mie îmi este rușine de cuvântul ăsta. Și-o freacă repede și tot trupul i se mișcă în ritmul în care se freacă. Respiră repede, în același ritm în care își freacă puța. Mă uit la el înfricoșat dar în același timp vrăjit, hipnotizat. Nu înțeleg nimic. Nu mi-e deloc limpede ce poate însemna lucrul ăsta. Simt doar că mi-e frică și că nu ar trebui să fiu acolo. Dar în același timp știu că asist la ceva care, deși e foarte rușinos, este, nu știu exact de ce, foarte important pentru noi, băieții. Și pentru viața noastră de bărbați. Pentru că, este evident, și lucrul ăsta precis o să îl învățăm și la școală, bărbații ăștia mari, care au între picioare o pulă cu care fac lucruri atât de neobișnuite, se fac din băieții ăștia mici care au deocamdată între picioare o puță mică cu care fac repede, din picioare și cu gândul aiurea, pipi pe coaja vreunui copac sau pe colțul vreunei case.