Mașina aluneca pe asfaltul șoselei cu geamurile lăsate în jos tăindu-și drum prin briza răcoroasă a oceanului care mătura țărmul de dimineața până seara.
Era atâta lumină încât trebuia să închidă ochii pe jumătate pentru a nu se răni.
În stânga se întindea câmpia cu ierburi înalte și dincolo de ea munții goi de piatră masivă ridicată ca o tuse geologică cu piscuri abrupte și neverosimile înspre cer. În dreapta, oceanul cu valurile lui neliniștite, lipit la celălalt capăt cu cerul. Din loc în loc pâlcuri de palmieri înalți și subțiri îi ascund apele doar pentru ca ele să apară apoi din nou la fel de albastre și la fel de întinse. Pe țărmul franjurat de golfuri mici se aerisesc pescăruși cu ciocuri mari, portocalii, care dau din aripi fără să își ia zborul și rândunele iuți cu burta albă și gușa roșie care se ceartă mereu.
Mașina înaintează repede.
Se vede trecând printre păsări, cu aceeași viteză ca și mașina, Dulcineea. E scârbită de atâta găinaț care acoperă țărmul și încearcă să nu respire aerul sărat și înțepător. Este parțial dezasamblată, cu unul din brațe lipsă și în urma ei vine Selli. Este atât de bătrână încât nu mai vede nimic iar blana i-a căzut definitiv, lăsându-i la vedere o piele roză și încrețită, puhavă, gata să se desprindă de pe oase. Doar mirosul Dulcineei o mai ajută să înainteze, urmând-o peste pietrele de pe plajă exact așa cum o urmase și el cu ani în urmă. Printre păsări aleargă un motan încercând să prindă rândunelele marine dar ele nici nu se sinchisesc deoarece motanul este de aer și trece prin ele fără să le atingă, fără să le facă niciun rău.
Peste ocean alunecă lin în curent mama și tata făcând cu mâna semne de adio și atenționându-l să nu uite să închidă apele la bucătărie și la baie și geamurile când pleacă de acasă și să aibă grijă unde își pune portofelul, să nu îl piardă sau să i-l ia cineva. Nu, nu, stați liniștiți, dragii mei, am închis totul în urma mea. Conacul s-a închis foarte bine pentru că s-a prăbușit și a închis totul etanș sub dărâmături.
Toate sunt acolo, în siguranță. Nimic nu mai poate ieși sau intra în el.
Și garsoniera am închis-o foarte bine pentru că am vândut-o ca să pot să îmi iau iaurt și pulpe de pui și să mă țin în viață. Iar ușile și apele pe toate le-am închis foarte bine. Nu mai am nici bucătărie nici baie și nici ușă de la intrare așa că, da, da, fiți liniștiți dragilor, fiți liniștiți, am baricadat totul în urma mea foarte bine. Curentul oceanului îi duce pe părinți din ce în ce mai departe deși tatăl o ține pe mama de mână și o trage cu putere încercând să iasă amândoi la țărm. Curentul e mai puternic decât el, așa bătrân și alb cum se profilează în depărtare pare un fel de spumă a oceanului. Iar mama pare o meduză din ce în ce mai transparentă, mai transparentă.
Fiți liniștiți, fiți liniștiți!
Pe Nausicaa am închis-o într-o țară străină, departe, de unde nu mai mă poate atinge. Nu, mamă, nu are nicio vină pentru că nicio voință nu poate înfrânge democrația plăcerii și de aceea a fost nevoită să plece, să echilibreze repartiția pe glob a frumuseții. Mie, din partea ei, nimic nu mi se mai poate întâmpla, pentru că deja mi s-a întâmplat tot, nu îți mai face griji, te rog mult, draga mea mamă. Ia uite cum se naște eternitatea din albastrul fără fund al cerului! Cât despre portofel și despre acte, zău, nu vă faceți chiar nicio grijă. Cartea de identitate s-a decolorat de tot după ce am tot intrat cu ea în mări și oceane și pe ea nu mai scrie acum nimic.
E mai bine așa.
Nici nu mai am nevoie de ea și de aceea am aruncat-o așa că nu vă mai gândiți că am să o pierd. Nu mai am niciun fel de identitate. Nu, nu, nu vă faceți nicio grijă. Și, da, am să fiu cuminte, îți promit, am să mă înțeleg bine cu lumea, să nu vă fac de rușine, mergeți liniștiți… Am închis totul în urma mea, dragilor. Totul! Chiar și pe mine m-am închis în urma mea, în siguranță. Nu mai aveți de ce să îmi purtați grija… Am înțeles, mamă, toate semnele pe care mi le făcea odată, când eram încă tânăr și prost, Nimeni Superbul. Da, mamă, mă uit în oglinda retrovizoare și îl văd pe el în locul pe care stau eu.
Se auzea trecând un avion. Pe stânga șoselei apărură din iarba înaltă a câmpiei două gazele speriate care traversară șoseaua în fugă, gata să îi lovească.
– Unde suntem aici? întrebă el încet, luându-și privirea de la ocean și întorcându-se către femeia frumoasă și blondă care conducea.
– În Africa, răspunse ea ridicând mâna dreaptă de pe volan și lăsând-o încet, cu palma desfăcută, pe piciorul lui stâng. Totul e în regulă. Nu-ți face griji!
– SFÂRȘIT –