Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 9

De sus, animalul acela de lumină frigea deja cu respirația lui totul. Copacii, zidurile, șopârlele pe pietre, praful fin al drumului ce șerpuia prin spatele porcăreței.

Cu o plasă cât toate zilele în mâna stângă, Don Stephano se îndrepta spre aprozarul de unde, conform instrucțiunilor Dulcineei, urma să cumpere ardei, vinete, roșii, ceapă și… încă ceva. Pătrunjel, parcă… Sau țelină? Nu mai ținea minte.

Acum era porcăreața.

Își simți palmele pline de șuvițe de sânge și grăsime și se șterse involuntar de pantaloni. Din padoc se auzeau grohăituri care erau foarte asemănătoare cu cele pe care le scotea Selli. Privi în urma sa și zâmbi ca să își înfrângă teama care îl cuprinse gândindu-se la cum ar fi reacționat Eea dacă ar fi aflat că el îi compara cățelușa cu o scroafă. Asta ar fi putut însemna chiar despărțirea… Da, Eea ar fi fost în stare de așa ceva.

Doamne, ce fragil era totul…

În stânga, printr-o râpă abruptă, începea păduricea rară și murdară de salcâmi noduroși și suferinzi. Deci, trebuia să cumpere: vinete, roșii, ardei, pâine, și… Și încă ceva… Pătrunjel parcă.  Găsise într-o revistă o schemă al cărei principiu nu-l probase până atunci niciodată. Regulator electronic de temperatură. Erau foarte puține regulatoare electronice de temperatură în Spania. Poate avea norocul să nu fie coadă la aprozar la ora aceea când mai toată lumea era la muncă. 

Trântăăă! 

Toată mintea i se tulbură.

Ledurile ar fi dat un aspect plăcut, modern, curat, tonic.

Pastele mă-si! Trântă de două ore! Paștele măăăăăă-si….. 

Aș putea s-o întreb dar m-aș face de râs. Pentru că am umblat prin hârtiile ei mă va considera un sărăntoc periculos. Și se va simți spionată și nesigură. La naiba! Se va feri de mine chiar și mai mult. Coborî câteva trepte metalice și intră pe platforma de ciment din fața magazinelor. O clipă, ledurile îi pâlpâiră în minte, aproape stinse și, pentru că în felul în care se vălurea fusta din fața lui memoria recunoștea o mișcare pe care momentan nu reușea să o atribuie unei persoane anume, ridică ochii din cimentul pieței și o văzu în fața lui pe Dona Pedra de Macao venind șchiopătând în direcția aprozarului. Bălăngănea două sacoșe pline de cumpărături. Părea foarte afectată din cauza accelerației gravitaționale și asta se vedea pe fața ei alungită și în tendoanele brațelor întinse la maximum, gata să plesnească

– Bună, Dona Pedra!

– Bună, măi, zise ea schimonosindu-se dintr-o dată la față, de parcă pronunțarea celor două cuvinte i-ar fi produs o durere insuportabilă.  Ce faci?

 Era o întrebare dificilă. După o scurtă derută, Don Stephano dădu din umeri:

 -Cumpăr câte ceva. Cred că au băgat ăștia marfă. Tu?

Dona Pedra se schimonosi din nou și mișcă din umeri într-un fel pe care Don Stephano fu tentat să-l ia drept cochetărie. 

– Păi ce să fac, miorlăi ea, uite, car ca un hamal la toate astea, că i-am spus lu’ Mumu să se ducă el să le ia că știe că am spondiloză da’ or că vorbești cu el or’ cu pereții tot dracu’ ăla e…

– Mergi încolo? întrebă el arătând din ochi spre aprozar.

– Da, mă duc acasă. Tu?

– Mă duceam pe la tarabe să văd dacă au vinete. 

Dona Pedra se schimonosi de parcă ar fi auzit o grozăvie insuportabilă. Zise expertă: 

-Vinete?! He! De unde! Nici urmă! L-am trimis pe Mumu tocmai la Cochacaros să aducă de acolo, că știe el pe cineva. Făcu o pauză. Ăștia de aici n-au nici urmă. 

 Dona Pedra părea docentă în știința aprovizionării și de aceea Don Stephano simți un fel de admirație pentru ea. 

– Dă să te ajut! zise el, hotărându-se să amâne puțin cumpărăturile și, în același moment, se aplecă și îi luă una din sacoșe. Hai că merg și eu încolo.

O porniră amândoi. Dona Pedra zise din mers:

– Dacă vrei, te invit sus la mine să bem o cafea. Am făcut rost de o pungă de la o tipă care lucrează la cantina aia de jos, continuă Dona Pedra, adăugând o notă conspirativă în glas și una de nedisimulată mândrie pentru reușita ei. E o cafea bună, braziliană. Foarte mișto.

 -Le cunoști pe alea de acolo, întrebă Don Stephano cu o urmă de interes.

 -Aproape pe toate, răspunse ea retonifiată. Dacă vrei cafea , sau altceva, îmi spui și îți fac eu rost.

– Serios?! făcu Don Stephano într-o joacă.

– Foarte serios, răspunse ea foarte serioasă.

De fapt nu era o idee rea.

Nu, nu era deloc o idee rea să demonstreze palpabil cât de util putea fi. Dulcineea ar fi fost foarte impresionată. Ar fi crescut enorm în ochii ei dacă într-o zi ar fi venit acasă, sau, mă rog, la ea, cu o sacoșă plină cu salamuri, carne, cinci sau chiar zece pachete cu unt, cafea și alte bunătățuri. Îi vedea deja fața radiind de plăcere și admirație. Și palma alunecându-i peste șlițul pantalonilor ca peste capul motanului. Interesul lui  pentru conversația cu Dona Pedra de Macao crescu brusc. 

-Zici că faci o cafea? întrebă el parcă pentru a-și face curaj.

– Îhî!

– Ei, atunci, hai să urc pentru zece minute.

Dona Pedra închise în urma ei ușa apartamentului numai după ce aruncă mai întâi cu ciudă sacoșa, din cauza căreia încă mai gâfâia, undeva pe holul de la intrare. După care, se întoarse spre el, și vorbi pentru prima oară fără să se mai schimonosească:

– Pune și tu sacoșa asta pe aici pe undeva și hai în bucătărie, că dincolo e un deranj groaznic. Pe cuvânt!

Don Stephano dădu drumul sacoșei, sprijinind-o de frigiderul alb plin de abțibilduri cu mașini și Mickey Mouse după care intră în bucătărie și se așeză la masa de melamină albă. Începu să bată darabana în masă.

– Am avut aseară musafiri, știi, zise ea arătând din ochi spre turnurile de farfurii puse la scurs pe masă. Și așa se întâmplă de fiecare dată. În loc să le bage la locul lor, în dulap, după ce le spală, că de-aia e dulap de vase, nu? el le lasă, domnule, pe masă. Și pe urmă trebuie să le ridic eu pe toate cu spondiloza mea…

 Și aici Dona Pedra lăsă fraza încovoiată ca și spinarea ei, sub greutatea farfuriilor.

– Cine le lasă? întrebă cu jumătate de glas Don Stephano.

– Păi, Mumu. Cine altcineva? 

 Scoase pachetul de țigări și își aprinse una gândindu-se dacă să ceară sau nu un pahar de apă. Ea aprinse focul la aragaz și puse ibricul cu apă la fiert. 

-Și în rest? Cum o mai duci? întrebă ea din dreptul ibricului, manipulând o secundă mai mult decât era necesar pachetul strălucitor de cafea braziliană.

Don Stephano trase din țigară și privi în zare pe fereastra deschisă spre orizontul în care aerul verii unduia rubensian. O văzu pe Dulcineea mângâindu-i cu poftă penisul arcuit și gros al unui bărbat întins confortabil pe patul ei din dormitorul umbros. Și bucătăria Donei Pedra de Macao începu să se balanseze ușor în zvâcnirea speriată a inimii lui. 

– Cum o mai duc? Mmm, bine, ce să zic…

– A fost ziua lu’ Mumu ieri, știi, și am făcut o mică petrecere. A fost super, zise Dona Pedra ridicând cu atenție ibricul, mândră de petrecere ca de o realizare personală deosebită.

– Aha, răspunse el absent, încercând să oprească bucătăria din legănare. Nu-i rău să se mai distreze omul…

 Aici Dona Pedra era întrutotul de acord. Ridică vocea și izbucni enervată de ceva din mintea ei.

– Păi, ce să faci, măi? Altfel înnebunești. Toată ziua servici, servici, vii acasă, alt servici! Da’ dă-o dracului, că m-am săturat! Trebuie și puțină distracție, nu?

 -Păi, da, zise el dând absent din cap… 

 Don Pedra era acum mulțumită. Mulțumită de sine și de felul în care vorbise. În felul ei, ținea mult la părerea lui Don Stephano. Turnă cafeaua în două cești smălțuite pe care le culese dintre vasele puse la scurs și se așeză și ea pe un scaun în fața lui.

-Ne-am distrat binișor, să știi. Adevărul e că a fost și numai lume bună. Știi? Să vezi ce toalete… Să o fi văzut-o pe madam Carasco ce pantofi avea. Habar n-am de unde face femeia asta rost de toate lucrurile astea. Și de atâția bani… adăugă ea gânditoare. 

– Mumu e electrician? se trezi el întrebând cu gândul la cablu.

 Ea se opri surprinsă. Îl privi neștiind dacă să ia întrebarea drept o glumă sau un afront. Dădu din cap, scurt, în semn că da. Apoi continuă cu un ton puțin schimbat: 

– Am vrut să vă invităm și pe voi, dar, ca să-ți spun drept, până alaltăieri nici nu eram sigură că o să facem ceva, pentru că, îți spun, nu știam dacă fac rost de carne și de cafea. Îmi promiseseră vreo patru tipe din vreo patru locuri că îmi fac rost, dar, știi cum e, nu ești sigur niciodată… Și pe urmă, nu știu, nu te-am mai întâlnit nici pe tine, nici pe Olga… 

-Eh, nu-i bai. Am stat amândoi acasă și ne-am simțit foarte bine.

Sorbiră amândoi din cafea. Se gândi dacă nu ar fi fost poate bine să o întrebe pe ea care era diferența dintre pătrunjel și leuștean însă Dona Pedra, după ce se foise puțin în scaun, coborând vocea și voind să pară puțin stânjenită, spuse:

 -Știi, de multe ori m-am gândit la voi… La tine și la Olga…

Deveni brusc atent. Dona Pedra de Macao avea de gând să deschidă una din discuțiile ei favorite. Trebuia să fie cu băgare de seamă.

– La ce anume? întrebă el.

– Nu știu, așa, la relația asta a voastră… răspunse ea. E foarte ciudată… La toată lumea pare ciudata, știi… 

 Don Stephano se uită la femeia din fața lui cu atenție și îi văzu ochii negri privindu-l cu o curiozitate inutilă. Era pregătită să se hrănească cu intimitatea lui. Își zise că în codul penal ar trebui să existe un articol special care să sancționeze cu amendă, sau chiar cu arest la domiciliu, femeile care nu puteau să stea liniștite până ce nu își băgau nasul în viața altora.

– E doar o relație obișnuită, zise el mormăit. 

– Nu vreau să te superi, da’, știi, se vede că sunteți certați și nu vă vorbiți zile întregi. Vreau să spun, se observă… 

Dona Pedra de Macao era interesată de fericirea lui.  

– Eu zic că ne înțelegem bine. Ba chiar foarte bine, adăugă el, hotărât să nu lase nici o crăpătură prin care infecția din mintea Donei Pedra să intre spre lumea iubirii lui.

Ea sorbi din cafea și trase din țigară, gânditoare.

– Așa am zis și eu dintotdeauna… Chiar aseară vorbeam, că a venit vorba, știi cum e lumea, vorbește de toate…

 Don Stephano se neliniști. Întrebă cu o voce nesigură:

– Vorbește? Ce vorbește? 

– Eee… multe. Parcă tu nu știi cum e, vorbește de toate, zise ea și dădu din mână a lehamite. Prostii… Eu nu am de unde să știu, spun și eu ce aud. Madam Carasco zicea ceva aseară în sensul ăsta, că știi cum e ea, le știe pe toate.

Don Stephano nu știa, dar dădu din cap, din ce în ce mai indispus. 

– Și ce zicea? întrebă el ros de o curiozitate pe care nu și-o putu înfrânge.

Dona Pedra se foi puțin în scaun și îl privi pentru prima oară drept în ochi:

– Ai să te superi pe mine dacă-ți spun.

Asta nu suna deloc bine.

 -Ei, cum să mă supăr, zise el simțind că ceva nu va fi în regulă. 

 Dona Pedra se simți încurajată.

– Păi, a zis ea mai multe…

– Despre noi?

– Da… Zicea, știi, ceva despre trecutul Olgăi, înainte de a veni tu aici… Despre nu știu ce legături ale ei…

– Aha…

– Și, știi, a zis o chestie care chiar m-a deranjat și pe mine…

 Nu, nu suna bine deloc. Daca ea spunea că o deranjase însemna că de fapt îi făcuse mare plăcere. Iar dacă Donei Pedra îi făcuse plăcere, nu putea să fie deloc ceva bun.

– Ce chestie? Despre noi? 

– Mda… Adică despre Olga…

– Adică?!

 Dona Pedra făcu o pauză și își lăsă ochii în cafea.

Zise într-un târziu:

– N-aș vrea, Stephao, să te superi pe mine, madam Carasco a zis. Zicea că așa a auzit și ea, că numai cine nu a vrut nu a avut-o pe Olga.

 În primul moment nu înțelese ce voia să spună Don Pedra. Întrebă cu emoție:

– Nu a ce? 

– Nu a avut-o. Adică, înțelegi…

Adică înțelegi… adică… înțelegi… înțelegi… înțelegi…

– Zău? Și ce-a mai spus madam Carasco? întrebă el, pierit. 

– Prostii, zise făcând pe nepăsătoarea Dona Pedra de Macao și dând fumul într-o parte. Că cică de pe la Alicante și-i găsea… Dar cine poate să o creadă pe madam Carasco? 

Femeia aceasta trebuia omorâtă. Se gândi să își facă într-o zi timp pentru lucrul acesta. Se ridică simțind că nu mai are aer și picioare. 

 Soarele.  Cimentul  pieței.  Blocurile  și  hârtiile amestecate cu leduri și triacuri. Orizontul zimțat de gene.

Pământul e rotund, se învârtește în jurul soarelui. 

Omul, stranietate.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu