După amiaza se dovedi a fi una lungă.
Gândul la Dulcineea se instaurase în el ca un virus viclean, care încetinea într-adins timpul.
În fine, se însera.
La apartamentul lui Don Ligueros din turnul de miază-zi, care, de când cu incendiul pornit de la un reșou lăsat în priză, arăta din ce în ce mai afumat și mai părăginit, se intra printr-un hol întunecat și rece și de acolo se urca pe o scară lungă de lemn, care scârțâia ca un animal bolnav. Dinăuntru se auzeau voci. Bătu la ușă. Prin scândurile ușii se auzi glasul răgușit de tutun al lui Don Ligueros:
– Intră!
Când intră în camera lui Don Ligueros, îl izbi o lumină scăzută și galbenă și un fum gros de țigară amestecat cu miros de haine murdare și de bucătărie. Era prima dată când venea la el. Părea mai degrabă un hol, decât o cameră iar în holul acela, înghesuiți, stăteau două femei și doi bărbați, unii lângă alții pe o canapea decolorată. În fața lor era o măsuță acoperită cu un ziar, plină cu căni cu cafele pe jumătate băute. De partea cealaltă, pe niște tabureți verzi, mai erau două femei tinere. Una dintre ele avea o țigară în mână pe care tocmai se pregătea să o aprindă, cealaltă îți ținea mâinile în poală și privea în gol. Nu le cunoștea. Privi după Dulcineea dar era evident că ea încă nu ajunsese. Îi salută pe ceilalți și se uită după un loc în care să se așeze. Se răzgândi însă și în loc să se așeze se trase mai aproape de Don Ligueros și îl întrebă în șoaptă:
– Auzi, Don Ligueros, dar Dulcineea nu vine?
Don Ligueros înghiți o gură de fum și, concentrat la joc, zise fără să își ridice ochii din cărți:
– A zis că vine dar am trecut pe la cinci pe la ea și nu mi-a răspuns nimeni. Nu știu, cred că nu era acasă.
– Nu era acasă?! întrebă el neliniștit de parcă asta însemna ceva grav. Dar unde era?
Don Ligueros decartă. Sorbi din cafea și, după ce plescăi de plăcere, dădu din umeri în semn că nu are habar.
Don Stephano renunță. Martello spuse un banc și râseră cu toții. Chiar și domnișoara cu privirea oarecum pierdută de pe scaunul de vis-a-vis, spre care Don Ligueros părea că se adresează de fiecare dată când vorbea, zâmbi. Lui Don Ligueros de Trabajo îi plăcea foarte mult să se adreseze și să fie ascultat de femei tăcute, gânditoare, care să fie de acord cu el. În momentul acela, din senin, Don Stephano întrebă inocent:
– Auzi, da’ Jinia de ce nu este acasă?
Don Ligueros de Trabajo își aprinse o nouă țigară. Nimeni nu mai zise nimic. După câteva clipe de stinghereală, Duzzilito izbucni în stilul lui specific de bărbat nedat la femei, bucuros că putea da explicația, și behăi cu vocea lui uscată:
– Are închidere de lună!
Don Ligueros mormăi ceva și împărți cărțile. Toată lumea sorbi, preocupată, din cafele. Închidere de lună își zise Don Stephano. Mai auzise termenul acesta din gura unui inginer de poduri, aventuros, căsătorit cu o soție dentistă bâlbâită, care îl folosea atunci când, dus de dorințe sau atracții nebuloase, întârzia serile de acasă. Sau chiar nopțile în întregime.
În liniștea care se lăsă se auzi bâzâitul monoton al unui țânțar. Și vremea trecu. Se făcu miezul nopții. Și chiar când Don Stephano era gata să se ridice în picioare și să plece, se petrecu un lucru bizar la care nimeni nu se aștepta.
Se auzi un zgomot metalic slab și clanța ușii care dădea în camera din stânga începu să se miște. Tresări. Nici o clipă nu își imaginase că mai putea fi și altcineva în casă. Clanța se lăsă în jos, apoi scăpă și se ridică la loc, de parcă, de pe cealaltă parte, un om beat încerca să deschidă ușa. Pe urmă clanța coborî iar și de data aceasta, ușa se deschise încet, cu un scârțâit, iar din întunericul camerei de dincolo apăru în lumină, cu ochii pe jumătate închiși, un chip de copil. Era o fetiță cu părul ciufulit care strângea la sub braț o păpușă cu părul ciufulit. Privi prin fumul gros de țigară spre ei apoi ochii i se opriră asupra lui Don Stephano. În uimirea generală zise cu un scâncet:
– Taaati, eu nu pot să dorm…
Don Stephano se uită uimit la fetiță. Avu impresia că fetița i se adresa lui pentru că se uita direct la el. Deși vorbea cu tatăl ei, fetița se uita la el. O recunoscu. Era chipul acela frumos de fetiță care se juca cu păpușile ei în iarba înaltă de pe marginea aleii sub plopii care o ningeau pe păr cu puful lor moale.