Ieși în curte și privi spre cer într-o încercare de a lua contact cu ființele de aer. Erau acolo, la locul lor. Grăbi pasul. Capătul aleii unde văzuse prin iarbă mogâldeața care se mișca, nici nu era departe. Privi în iarbă și simți o dezamăgire. Nu, nu era Seli, cățelușa Dulcineei. În iarbă era un copil.
O fetiță care se juca cu păpuși.
Își făcuse un fel de culcuș unde avea o păturică iar pe păturică zăcea o păpușă cu o rochiță roz cu care purta o conversație aprinsă. Când îl văzu apropiindu-se, fetița tresări și se ridică în picioare, de parcă ar fi fost surprinsă făcând ceva nepermis. Se întoarse cu fața spre el și luă o poziție de fetiță cuminte. Don Stephano încetini pasul, el însuși surprins întrucâtva, și se uită la ea. Nu avea mai mult de cinci sau șase ani. Era îmbrăcata într-o bluziță albă și o fustiță albastră strânsă pe burtica ei mică cu un elastic care o încrețea iar în picioare avea niște săndăluțe transparente de plastic. Se postase în picioare și aștepta ca Don Stephano să treacă mai departe pentru ca ea să poată apoi să se întoarcă la treburile ei din iarbă. Mâncase probabil de curând un fruct zemos pentru că pe buze și pe obrazul drept i se vedeau șuvițe umede pe care se așezase praful și care îi făceau râuri pe obraz.
Don Stephano ajunse lângă ea și o privi din mers.
Fetița se uită și ea drept în ochii lui, atentă, întorcându-i privirea cu aceeași susținere. Soarele se oprea în crengile plopilor astfel încât pe fața fetiței cădea umbra întunecându-i chipul și făcând-o să pară și mai serioasă iar privirea ei să pară și mai adâncă. O încordare stranie străbătu aerul dintre bărbat și copilă. Don Stephano se simți intimidat. Intimidarea aceea lăsă loc unui sentiment straniu de atracție. O vibrație ciudată, dureroasă, ieșea din ochii ei frumoși și adânci. Misterul propriei ei copilării care o surprindea, pus față în față cu misterul unui om mare, care o intriga. Don Stephano intră în mintea și corpul copilei și la fel de repede ieși, buimac. Totul se desfășura însă atât de rapid încât, în clipa următoare, Don Stephano trecuse deja de ea și acum se îndepărta în lungul aleii spre poarta de fier a instituției. Fetița rămase în urmă în ninsoarea pufului de plop iar Don Stephano, tot privind încoace și încolo fie după cățelușă, fie după Dulcineea, fie după orice altceva care putea să îi întregească chemarea lui de muezin, uită de chipul fetiței în iarbă. Cuprins de un avânt dulce și de speranță, se hotărî să coboare în centrul orășelului pentru o bere, sau două, trântit în unul din scaunele crâșmei cu nume de fluviu, pentru a-și contempla acolo, retroactiv, întâmplările din viața lui paradoxală care nu mai părea deloc a-și găsi forma corectă de asamblare.