Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 7

Bătu la ușa cu inima cât un purice.

Ușa se deschise puțin și în crăpătură, apăru chipul Dulcineei. Câd îl văzu își supse obrajii și făcu o strâmbătură de parcă nu s-ar fi așteptat ca el să o mai caute. După câteva clipe penibile în ușa întredeschisă, întrebă ceva mai hotărât: 

– Pot să intru puțin?

Ea se uita la el prin crăpătură ca la un obiect străin. Timpul se dilata. 

-Mda! Poftim! zise ea într-un final, pe tonul pe care se fac favorurile care te obosesc.

Don Stephano Intră în holul mic în care întrerupătorul nu funcționase niciodată și scoase de la spate cei trei trandafiri în întunericul din hol. Nu era o idee bună. Lumina slabă nu îi punea deloc în valoare.  Totuși, văzând florile, expresia Dulcineei se schimbă vizibil. Don Stephano făcu un efort să vorbească deși ar fi preferat să nu spună nimic:

– Uite, am adus pentru tine trandafirii ăștia. Și te rog, dacă poți, să mă ierți pentru întâmplarea de pe plajă, adăugă el spășit.

Dulcineea rămase tăcută. Părea mai indulgentă. Probabil își calcula strategia. În sfârșit, zâmbi moale și luă florile.

– Bei o cafea? întrebă ea pornind spre sufragerie.

Cu un scurt declic cosmic, lumea se puse brusc la loc.

– Da, bine’nțeles, răspunse el instantaneu, bucuros.

 Or să ajungă până la urmă în pat?

După ce dădu jos motanul cu o sforțare, se așeză în fotoliu. În cele din urmă se așeză și ea. Stăteau față în față în cele două fotolii, privind amândoi ceștile din care aburea cafeaua pe măsuța scundă dintre ei.

– Sper că a ieșit bună, zise ea ca să spună ceva. 

El gustă și nu spuse nimic. Părea că se gândește la gustul cafelei.

– Îhî, e bună. 

Urmă un nou moment de tăcere.

– Și?… zis e ea într-o doară.

– Și bine, răspunse el. Am dormit cam prost astă noapte. Am visat tot felul de prostii. Nu prea reușesc să mă odihnesc.

– Nici eu n-am dormit prea bine, răspunse ea sugerând, prin modulație, ideea că și din cauza lui se întâmplase așa.  

Don Stephano pusese plicul cu poezia pe măsuță, lângă ghiveciul lui de cafea. Aștepta ca Dulcineea să-l întrebe ce era acolo. Însă Dulcineea, deși îl observase de la bun început, nu spunea nimic. Motanul trecu tacticos pe lângă fotoliul lui, se opri lângă brațul fotoliului pe care stătea Dulcineea și, întinzându-se cât era de lung, începu să tragă din pânză cu ghearele lui ascuțite. Don Stephano îl privi o vreme cu ură, apoi își mută privirea aiurea.

– Uite, zise el atunci când i se păru că tăcerea aceea nu mai avea nici o semnificație, am scris o poezie. Vrei să o citești?

– Citește-o tu, zise ea binevoitoare.

Don Stephano o citi. Ea ascultă tăcută, cu ochii în ceașca de cafea. 

– Îmi place, zise ea. Dar nu înțeleg.

 -Ce nu înțelegi? sări el ca ars.

 -Nu înțeleg ce e cu femeia asta moartă. El râse.

 -E o femeie moartă.

 -Asta văd și eu, dar nu înțeleg de ce e în poezie. În poezie ta. Și de ce ai scris poezia asta acum.

Don Stephano se relaxă și se întinse pe speteaza moale a fotoliului.

-Păi, când veneam de pe terasă, am văzut pe plajă o femeie înecată. M-am uitat la ea și pe urmă am scris poezia asta.

-Zău? Unde?

 -Acolo, lângă scara de lemn. Ai văzut vreodată un înecat? întrebă el brusc.

 Dulcineea se scutură cuprinsă de un fior.

 -Brr, nu, mulțumesc!

 -Nici eu nu văzusem până ieri. E, foarte ciudat, adăugă el gânditor.

 -Ce e ciudat? întrebă ea curioasă.

-Nu știu exact ce. Așa, pur și simplu, să vezi un înecat. Mai ales o femeie goală înecată. Într-un fel, trupul acela nu mai aparține pământului. Cu nisip și alge pe el, devine un fel de animal abisal. Mort, dar, într-un fel, acolo în adâncuri, viu.

-Serios? întrebă ea mirată lungindu-l pe o.

Don Stephano râse.

-Ei, oarecum.

În clipa aceea, printr-o râgâitură grozavă, Selli începu brusc să sforăie. 

– Un om mort e un univers dispărut, zise el într-o doară. Nici o arheologie nu-l mai poate descoperi. Niciodată!

Ea se scutură exagerat de demonstrativ.

– Ai venit să-mi vorbești despre morți? 

– Nu, zise el apucând-o de braț. Despre vii! 

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu