Închise în urma lui ușa salonului și chiar atunci auzi o melodie. Tresări. Era telefonul. Cine îl suna la ora asta atât de devreme? Se căută repede prin buzunare și duse telefonul la ureche.
– Ce faci, măi? Ești bine?
Recunoscu glasul bărbătesc al lui Don Angelo de Barba Corta și tresări bucuros.
– Sunt bine, da, răspunse el înviorat de căldura pe care o simțea, chiar și de la distanța aceea, în glasul lui plăcut.
Se eliberă parțial de stupoarea care îl cuprinsese la ieșirea din cabinet.
– Tu ce faci? Ce mai este pe acolo? întrebă el bucuros să îl audă din nou pe Don Angelo, fantast purtător de pantaloni scurți la dineuri oficiale.
Nausicaa dispăru trecând prin perete în grădina din spatele spitalului. În urma ei rămase un abur fin care se destrăma acum prin cameră.
Don Angelo nu răspunse imediat. Telefonul păcăni de câteva ori și se auziră câteva voci pe care nu le cunoștea. Cineva vorbea în fundal. Probabil că era la vreo terasă undeva și bea bere. Dar pentru asta era prea devreme. În cele din urmă auzi din nou vocea lui Don Angelo.
– Vezi că am lăsat cheile de la tine la vecina de dedesubt.
Tresări mirat. Cu vecina aceea nu se înțelegea deloc bine. Și de ce trebuia să lase Don Angelo altcuiva cheile lui?
– Păi de ce, măi Angelo, le-ai lăsat acolo? De ce nu le mai ții la tine?
Din nou urmă un moment de tăcere.
– Măi, uite care e treaba, vorbi în cele din urmă Don Angelo. Pe mine m-au arestat. Și o să lipsesc un timp.
Don Stephano tresări puternic.
– Ai înnebunit? Cine să te aresteze?
– Păi poliția, cine dracu să mă aresteze, făcu el nemulțumit de greutatea cu care Don Stephano înțelegea cum stăteau lucrurile. Și m-am gândit să îți las cheile la cineva care stă cât mai aproape de tine. O să le găsești la ea când te întorci.
Se uită în jurul lui ca să se asigure că era treaz și conversația aceea avea loc. Pipăi telefonul. Văzu masa din salonul lui, patul desfăcut din care tocmai se ridicase, policioara cu medicamentele. I se făcu frică. Însemna că nu i se părea. Că aceea era o conversație reală. Zise cu teamă:
– Păi ce-ai făcut, măi Angelo, să te aresteze?
Din nou urmă o tăcere.
Apoi iarăși se auzi vocea lui Don Angelo:
– Am omorât-o pe asta!
Mâna în care ținea telefonul începu brusc să îi tremure. Don Angelo a omorât pe cineva?!
– Ce tot spui acolo, măi Angelo?
De data aceasta el răspunse imediat:
– Am omorât-o pe asta a mea. M-am îmbătat și am omorât-o.
– Păi de ce ai omorât-o, măi Angelo, măi? De ce dracu’ ai omorât-o măi? țipă el în telefon iar picioarele începură să îi tremure.
Îl auzi oftând. Apoi iar se auziră niște voci străine.
– De ce, măi, Angelo, ai omorât-o? repetă el încercând să își dea seama dacă cel care se auzea era într-adevăr glasul lui.
Această conversație nu putea fi reală.
– Nu am mai putut să suport, se auzi din nou glasul lui Angelo. Începuse să vorbească în casă cu una din fetițe în tagalog și cu cealaltă în bengali iar de la mine avea pretenția să ne înțelegem în cebuano. Tu știi cum sunt eu la limbi străine: bâtă! Mai ales la astea asiatice. Nu pricepeam nimic. Iar când pleca de acasă dădea cu curul în toate părțile și și-o punea cu cine se nimerea când i se scula ei, pe te miri unde. S-a futut cu toți ăștia care veneau să îmi ceară favoruri sau care făceau afaceri cu senioria. Nu se mai putea. Era penibil. Zău! Îți spun eu că nu se mai putea. Trebuie să plec acum, mai zise Don Angelo. Au venit ăștia să mă ia.
În telefon se mai auziră câteva secunde vocile apoi telefonul mai păcăni de câteva ori și se închise.
Se lăsă tremurând pe pat.
Don Angelo, care va să zică, o omorâse până la urmă pe obraznica și apetisanta lui soție pe motive de incompatibilitate lingvistică și de Ben Wa împărțit. Nu, nu trebuia să se mai gândească la asta. Nici la cele două fetițe ale lui, atât de diferite între ele, rămase acum singure.
Conversația aceea nu avusese loc.
Ce bine că nu avusese loc!
Întinse mâna spre policioară și își luă pastilele colorate pe care în mod normal ar fi trebuit să le ia ceva mai târziu. Le înghiți chiar în timp ce îl vizualiza pe Don Angelo cum, în bezna care se lăsa și se ridica brusc peste tot în jur ca într-o discotecă fără sonor, o lovea cu bestialitate cu piciorul în cap pe frumoasa și neastâmpărata lui soție, întinsă ca un animal mort pe dușumeaua însângerată.
Se lungi pe pat, și, deși era cald, se acoperi cu cearceaful până peste cap. Sub cearceaf se simți ceva mai în siguranță. Auzise că și Don Angelo de Barba Corta fusese un elev bun la școală și că fusese chiar la concursuri internaționale de științe exacte.
Sărmanul, nici lui nu i-a folosit prea mult faptul că învățase bine. Acum o să fie deținut într-o celulă săpată undeva adânc sub pământ iar barca lui se va legăna pe ape de-a pururi fără el…
Se înfășură cu grijă în cearceaf astfel încât să nu îi mai rămână expus nici măcar un milimetru de piele. Închise ochii și sub pleoape apăru imediat modelul acela geometric de puncte roșii și albe. Acum apăruseră și câteva puncte verzi pe care până atunci nu le mai văzuse niciodată. Adormi și se plimbă îndelung de mână cu Nausicaa pe străzile orașului acela mare și îndepărtat în care, cu multe eforturi și multe umilințe, cu multe drumuri și multe cheltuieli reușise, după moartea lui Titi, să o ducă pe Jinia să muncească în casa unei bătrâne paralizate care urina și defeca la ore fixe în chiloții ei de bebeluș. Deși încă nu câștigase nimic, ea juca în continuare banii pe care îi lua de la bătrâna pe care o drăcuia de dimineața până seara, la Cazinoul local știind cu siguranță că în una din zile va câștiga. Atunci se va duce la Veneția și va locui la un hotel de cinci stele iar ziua se va vântura pe canale în compania gondolierilor romantici cu buzunare pline de bani. Tot acolo îl întâlnise și pe bărbatul acela scund cu mașină bengoasă cu care îi făcuse cunoștință Nausicăi. Don Stephano se plimbă cu ea mult pe trotuarele rulante pe care nu putea ajunge niciodată prea departe în timp ce, în urma lor la câțiva metri, bărbatul scund îi urmărea din mașină pe strada la fel de rulantă. Pe lângă ei trecură tot felul de păsări și tot felul de animale sălbatice alergându-se și hârjonindu-se fără să la pese de ei. Îi cumpără Nausicăi niște pantaloni roșii care deveneau transparenți când îi îmbrăca iar apoi îi scrise Jiniei un cec pe care îl putea juca la Casino pentru a câștiga banii de care avea nevoie să plece imediat la Veneția și de acolo la Monte Carlo. Se trezi exact în momentul în care rupsese ultima filă din carnetul de cecuri. Nausicaa se desprinsese din mâna lui, se urcase în mașina aceea bengoasă alături de bărbatul pofticios și se aplecase spre poala lui.
Deschise ochii și sări speriat din pat.
Era cinci fără un minut.
Privi îngrozit în jur. Nu era nimic acolo. Nimic. Nimeni. Nu se afla decât el. El. Și tot ce se întâmpla se întâmpla în el. Se așeză la loc pe marginea patului. Se lumină. Era atât de simplu! Atât de simplu! Înțelegea perfect. Nu trebuia să plece nicăieri de acasă pentru a găsi monștrii. Ei se aflau chiar acolo. În el. Și un gând nebunesc și înspăimântător îi încolți în minte: monstrul era chiar el. El era monstrul.
Se ridică de pe pat și merse la oglinda de deasupra chiuvetei. Se privi.
Părea un om obișnuit.
Peste un singur minut urma să se întâlnească cu Maica Antoaneta, această imposibilă Infantă Doanella, privită de pe tavanul dormitorului părinților la oricare din vârste. Femeia cu ochi albaștri ca marea și cu orgasm diurn permanent, în grija căreia se afla.