Ziua era întunecată și ploua mărunt de parcă era toamnă. Trebuie că era după amiază. Ieși totuși din salon și se îndreptă spre cabinetul Maicii Antoaneta. Era destul de neobișnuit ca în fața cabinetului Maicii Antoaneta să nu fie bolnavi care să își aștepte rândul dar, din întâmplare, chiar așa era în momentul acela. Nici pe holuri nu se vedea nimeni. Doar dinspre spălător se auzeau niște zgomote.
Bătu încet la ușa cabinetului și așteptă să audă glasul ferm, dar plăcut, al Maicii Antoaneta. Dinăuntru nu răspunse nimeni. Bătu din nou, ceva mai tare. Nici de data aceasta nu veni niciun răspuns. Apăsă clanța gândindu-se dacă nu cumva era prea îndrăzneț și nerespectuos făcând asta și intră în cabinet. Nu era nimeni. Se uită la ceasul din perete. Era cinci fără cinci. Numai bine, deoarece Maica Antoaneta îi spusese că următoarea întrevedere era astăzi la ora cinci. Închise ușa în urma lui. Cât de familiar îi devenise între timp cabinetul acela. Inspiră aerul în care mirosul de femeie al Maicii Antoaneta, deși amestecat cu parfumuri franțuzești și cu mirosul fin al florilor din vază, rămânea distinct. Prima pornire fu să se lungească pe patul terapeutic și să rămână acolo întins până ce va sosi ea dar ceva îl făcu să abandoneze gândul acela. Făcu câțiva pași prin cabinet și se apropie de birou. Privi la el cu plăcere. Totul era aliniat perfect. Un registru voluminos în care Maica Antoaneta ținea niște evidențe numai de ea înțelese, o agendă cu coperțile din piele în care fără îndoială că avea o groază de numere de telefon și cine știe ce alte însemnări medicale, două pixuri argintii, o scrumieră albastră care strălucea de curățenie, tastatura și monitorul calculatorului, vaza cu flori și o cutiuță roz erau toate aranjate într-o geometrie atât de savantă și armonioasă încât părea întrutotul firească. Ce bine știa Maica Antoaneta să pună lucrurile în ordine, se gândi el. Cât de mult o admira! Ce frumos mirosea acolo în cabinet și cât de ordonate erau toate. Ce noroc pe capul bărbatului acela care se culca în fiecare noapte cu ea, se gândi el. În același moment se pipăi pe pijama să vadă dacă totul era în ordine.
Totul era în ordine.
Nausicaa se aplecase puțin peste pervazul ferestrei și probabil că urma să deschidă geamul. Din aplecare fustița ei scurtă se ridicase mult dezvelindu-i o jumătate din fesa dreaptă. I se vedeau chiloțeii roz. Don Stephano pipăi cu buricele degetelor spătarul moale al scaunului batant pe care se legăna Maica Antoaneta și își plimbă mâinile în lungul și în latul lui încet. Simți o furnicătură în mâini gândindu-se că pe spătarul acela își rezema ea umerii și spinarea. Apoi se așeză el însuși în scaunul batant. Își lăsă brațele pe brațierele scaunului și inspiră din nou aerul cabinetului care conținea în el, atât de detaliată, o parte a istoriei vieții lui. Da, Maica Antoaneta ducea o viață în care totul era perfect rânduit și în care toate lucrurile aveau sens. Și mai ales, toate lucrurile aveau o continuitate care îi dădea certitudini. Ca o curgere lină și perfectă a unui lichid dintr-un recipient în alt recipient.
Afară ploaia cădea mică și regulată, neobișnuită pentru o zi de vară. Apoi își lăsă din nou ochii pe suprafața biroului. O cutiuță de lângă colțul de sus al registrului voluminos îi atrase atenția. Recunoscu pe ea, scrise într-o limbă orientală pe care o învățase încă de pe vremea în care mai locuia la conac, două cuvinte. Ben Wa. Ben Wa. Ben Wa…. Se pipăi involuntar pe pijama. Nu, nu i se părea. Ben Wa. Chiar așa scria pe cutiuța aceea. Iar ceva mai jos, de data aceasta cu albastru sidefat, scria, cu majuscule într-o limbă nordică: “Perlele Plăcerii”. Alături, erau desenate stilizat două perle mari prin transparența cărora se vedea, în interiorul fiecăreia, o bilă mică de metal.
Se neliniști de-a binelea.
Privi în toate părțile prin cabinet să se asigure încă o dată că nu era nimeni acolo să îl vadă, apoi, ezitând, întinse mâna. Apucă atent cutiuța și o trase spre el. O duse mai întâi la nas și o mirosi. Era oare posibil? O învârti de câteva ori în mâini cu teamă. Îl cuprinse subit o frică pe care nu și-o putea stăpâni și pe care nu și-o putea explica. Vru să lase cutiuța pe birou și să plece repede în salonul său dar curiozitatea era mai mare. Deschise capacul de carton al cutiuței cu mâini tremurânde. Înăuntru, într-un suport de catifea roză foarte fină, asemeni cutiuțelor în care se aflau bijuterii de valoare, se găseau două bile sidefate. Semănau într-adevăr cu două perle mari doar că erau translucide. În interiorul lor se vedeau alte două bile, mai mici, de metal. Don Stephano luă una în mână cu infinită atenție. Era grea. Cu cât mușchii vaginului erau mai puternici, cu atât putea crește greutatea bilelor. O cântări în mână. Era neobișnuit de grea. Aproape cât bilele de rulment cu care trăgea el cu praștia după porumbeii sălbatici prin lunca râului. O luă și pe cealaltă în mână și le cântări pe amândouă. Un fior straniu de frică și de excitație îl străbătu din palmă până în vârful degetelor de la picioare. Maica Antoaneta avea, fără îndoială, un vagin extrem de bine vascularizat și extrem de puternic. Duse bilele la nas și inspiră. Avu senzația că simte în nări mirosul de femeie al Maicii Antoaneta. Le strânse cu putere în palmă și le scutură. Se auzi exact sunetul acela înfundat pe care îl auzea câteodată în timpul conversațiilor pe care le avea cu Maica Antoaneta. Mai ales atunci când ea își punea picioarele unul peste celălalt sau când le schimba poziția. Bilele mici de metal, mișcându-se în interiorul bilelor mari, se loveau de pereții lor și scoteau zgomotul acela abia auzit. Don Stephano le strânse din nou în pumn.
Era cuprins de un fior ciudat. De frică și de plăcere.
Apoi, pe o parte a cutiuței văzu o hârtiuță împăturită. O scoase cu cealaltă mână și o despături. Frica îl cuprinse ca un frison de febră. Se uită pe hârtiuță. Da, era exact așa cum bănuise încă de prima dată când citise cele două cuvinte în limba asiatică. Nu frica de a fi prins asupra faptului îl cuprinse, ci frica de altceva. De ceva mult mai mare și mult mai important. Spaima că, de fapt, avusese tot timpul dreptate. Că el, de fapt, trăise tot timpul adevărat și corect. Că, dacă se lăsase în voia plăcerii, nu greșise cu nimic în schema cerească care echilibra cosmic lucrurile.
Pe hârtiuța aceea împăturită, scrise cu litere mici în aceeași limbă nordică, erau instrucțiunile de folosire a Perlelor Plăcerii. Citi în limba care, cu nenumărați ani în urmă, o înfierbântase atât de tare pe profetica italiancă:
”S-a dovedit științific că intensitatea orgasmului este direct proporțională cu forța mușchilor pubococcigieni. Exercițiile de tip Kegel, realizate prin purtarea Perlelor Plăcerii câteva ore pe zi, duc la întărirea sfincterului vaginal și la obținerea unei senzații permanente de plăcere. Vă veți bucura de această plăcere sexuală care, în condiții favorabile poate să ajungă până la orgasm, pe tot parcursul purtării lor, zi sau noapte. Datorită materialelor compozite folosite la fabricarea lor și proprietăților dielectrice ale acestora, Perlele Plăcerii pot vibra pe tot timpul folosirii lor. Pentru aceasta nu trebuie decât să le introduceți înainte de folosire într-o soluție salină de 40% și să le țineți acolo 15 minute”.
Deschise pumnul și privi bilele acelea care fuseseră peste zi în trupul Maicii Antoaneta în locul cel mai evident și cel mai ascuns al feminității ei. Care va să zică Maica Antoaneta umbla toată ziua cu perlele înăuntrul ei. Care va să zică ședea pe scaunul acela în care se legăna și îi asculta povestirile și confesiunile cu bilele acelea frământate în mușchii puternici ai vaginului. Se excita probabil și avea orgasm când el îi povestea despre cum Nausicaa își strecura mâinile ei mici în chiloții lui pentru a-i apuca penisul în palme să îl ducă la gură sau când el îi dădea alte amănunte intime din viața lor halucinantă. Cât de straniu, își zise el, cuprins în continuare de frică. Ce se va întâmpla acum?
“Nu uitați să vă goliți vezica înaintea introducerii lor”.
La ce îi folosise oare că fusese un elev eminent la școală dacă nu înțelesese niciodată corect cum trebuia să trăiască? “Când le veți purta pentru întâia oară, rămâneți acasă și nu faceți nici un fel de efort fizic pentru că altfel bilele vor cădea afară din vagin sub efectul gravitației.”
Unde îl dusese pe el gravitația? Sau mai degrabă, lipsa ei din viața lui în care el se putea oricând ridica în tot felul de văzduhuri.
“Va fi nevoie de câteva săptămâni de purtare regulată până ce mușchii vaginului vor fi suficient de puternici pentru a putea reține bilele înăuntru pe timpul eforturilor fizice însemnate.“
La nimic!
La nimic nu îi folosise algebra sau trigonometria, fizica atomică sau chimia compușilor organici. Nu știa ce trebuia să facă pentru a fi fericit.
“Pentru scoaterea bilelor e suficient să ridicați în aer un picior și să tușiți de două, trei ori cu tărie. Sau să săriți de câteva ori pe vârfurile picioarelor.”
Chiar în momentul acela auzi pe cineva tușind. Tresări îngrozit și își dădu instantaneu seama că ar fi fost o adevărată catastrofă dacă Maica Antoaneta l-ar fi găsit acolo în cabinetul ei, cu bilele ei în mână. Tremurând din tot corpul de frică le puse la loc cu mâini care abia îl mai ascultau. Împături hârtiuța cât de bine putu și o puse la loc în cutie. Apoi puse cutia exact așa cum fusese când o luase, în colțul registrului voluminos. Se ridică în picioare ignorând-o pe Nausicaa, care între timp se lungise pe patul pe care de obicei stătea el lungit, și ieși din fața biroului. Cineva apăsa clanța iar în clipa următoare ușa cabinetului se deschise. Se uită speriat. În cadrul ei, apăru femeia de serviciu din schimbul de noapte cu o găleată albastră de plastic într-o mână și cu un T-eu lung în cealaltă, purtând cizme de cauciuc galbene și părând foarte preocupată.
– Ce faceți aici? îl întrebă ea privindu-l suspicioasă.
Don Stephano se pierdu. I se părea că femeia în halat alb și cu găleată albastră nu era adevărată.
– Am programare la doamna doctor, reuși el să articuleze cu o voce care i se păru cu totul străină.
Femeia se uită la el într-o dungă.
– La ora asta?! întrebă ea.
– Da, bâigui el, revenindu-și din surpriză. La cinci. E cinci fără cinci, mai zise el uitându-se la ceasul din perete.
Femeia de serviciu se uită la el cu un fel de compasiune și părere de rău, ca la un aliment care i se alterase în frigider. Văzuse multe la viața ei de când lucra în spitalul acela.
– Mergeți în salon. Hai, mergeți în salon și lăsați-ne să facem curat aici, mai zise ea. Dacă ar ști doamna doctor că ați intrat aici, s-ar supăra foarte tare.
Don Stephano lăsă capul în pământ și ieși din cabinet. Odată cu el ieși și Nausicaa și o luă înaintea lui. Îi era rușine de femeia de serviciu. În sinea lui însă se bucura că îi era rușine. Simțea din nou aceleași emoții ca atunci când totul era în regulă.
– Am venit la consultație, mai zise el pentru a-i explica suplimentar femeii de serviciu de ce se afla acolo.
Ea nu păru să îi mai dea prea multă atenție. Băgă T-ul în apa din găleată și zise cu un soi de mirare:
– Păi până la cinci mai aveți de așteptat, nu glumă.
– E fără cinci, zise el. Nu mai e mult.
Femeia se uită iar la el ca la cineva cu care nu merita să îți pierzi timpul.
– E cinci dimineața, zise ea. Până după amiază la cinci mai aveți destul de așteptat. Așa că mai bine mergeți în salon și dormiți.
Era dimineață?!
Porni înfricoșat spre salon. Ben Wa. Ben Wa. Orgasm! Da, asta însemna Ben Wa în limba aceea din jungla indochineză. Ben Wa. Ben Wa, îngâna Nausicaa care mergea acum la doi pași în fața lui alături de Maica Antoaneta pe holul întunecos al spitalului.
Ben Wa, ciripeau păsărelele.
Ben Wa, susura ploaia.
Ben Wa.
Ben Waaaaaaaa …
***