– Am cerut pedeapsa cu alergarea de lei, spuse bărbatul cel înalt și gras când el ieși pe ușa cabinetului agresându-i-se ca și cum era dator să îi dea socoteală. Naram-Sin a fost de acord.
Don Stephano tresări și își ridică privirea din amintire spre fața bărbatului. Îl privi de aproape. Brusc, timpul începu să se învârtească cu repeziciune pe fața bărbatului în turbioane mici întinerindu-i fizionomia până la cea pe care Don Stephano, în sfârșit, o putu recunoaște. Ce straniu era totul! Îl recunoscuse și de aceea se uita la el cu mirare și cu părere de rău. Își dădu seama că îi pare rău și îi păru bine că putea să îi pară rău. Poate că era pe calea cea bună.
Bărbatul acela din fața lui era Don Aleco Procurorul.
Don Aleco care trăise încă din tinerețe la curtea regilor asirieni unde reprezenta acuzarea. În ciuda cruzimii lor, el fusese întotdeauna un oaspete binevenit și de vază la curțile lui Assurbanipal și a lui Assurnasirpal, la cele ale lui Sargon întâiul sau Shalmaneser al treilea și întotdeauna fusese tratat cu respect. I se permitea accesul în biblioteci și prezența la toate spețele în cauză la care voia să asiste. Iar el, uitând temporar de nevasta lui care nu mai îl respecta deloc dar de care el era incapabil să divorțeze, era încântat de lucrul acesta. Acolo se dăduseră cele mai severe pedepse din istorie. Se tăiaseră cele mai multe nasuri, cele mai multe mâini și picioare, se scoseseră cei mai mulți ochi. Se arseseră de vii cei mai mulți prizonieri și fuseseră sfârtecați cu fiarele cei mai mulți nevinovați. Acum, iată, locuia definitiv în Assur și putea să facă efectiv recurs în anulare la cele mai feroce și mai sângeroase dintre sentințe. Alunecând prin timp după voia lui, putea să îi reînvie pe cei schingiuiți și omorâți în chinuri inimaginabile.
Don Stephano nu spuse nimic.
Se prefăcu că nu îl cunoaște și hotărî să lase lucrurile așa cum erau. Oricum, din antichitatea în care trăia, Don Aleco nu numai că nu l-ar fi putut recunoaște dar nici măcar nu l-ar fi putut vedea. Trecu pe lângă el întrebându-se ce se întâmplase oare cu sărmanul lui prieten și, în același timp, rugându-se în sinea lui să nu fie luat pe neașteptate de vreun vortex și dus în Assur sau în Ninive înainte de a ajunge în cameră. Fără îndoială Don Aleco băuse prea multă vodcă și luase prea multe palme zdravene de la turbulenta lui soție. Lucrul acesta îi zdruncinase, după cum se vedea, creierul. Și ce bărbat frumos fusese Don Aleco în tinerețe… Suplu și cu o bărbie ascuțită care te făcea să crezi că omul acela venea mereu spre tine.
Intră în camera lui.
Se pipăi pe pijamale.
Nu i se întâmplase nimic. Era în regulă. Putea să își ia medicamentele și să se întindă pe pat. Se gândi la Maica Antoaneta și, în timp ce punea una din pastilele albastre pe limbă, își dădu seama că de fapt îi plăcea de ea. I-ar fi plăcut să meargă cu ea în concediu prin una din posesiunile de peste mări ale fostei coroane și să locuiască la un hotel curat de pe o plajă pustie. Doar că el nu avea concedii. Și nici hotelurile nu se construiesc pe plaje pustii. Și nu mai avea decât trei escudos de argint. Abia de i-ar fi ajuns să ajungă înapoi în La Mancha. Înghiți pastila și trecu la următoarea. Următoarea întrevedere cu Maica Antoaneta urma să o aibă mâine după amiază.
I se păru că aude trecând un avion.
Termină cu pastilele și se întinse în pat. Se pipăi pe pijamale. Era în regulă, nu se întâmplase nimic. Nausicaa era cu spatele, aplecată deasupra aragazului și se uita atentă în cratița cu cartofi pai puși la prăjit. Purta doar un maieu alb și lung, mulat pe corp. În lumina de neon a bucătăriei maieul ei devenea orbitor de alb și de aceea Don Stephano alunecă și adormi într-un somn alb. Dormi împreună cu Nausicaa multe ore în acel somn alb de la un capăt la altul și, după un timp nedefinit, se trezi speriat și alert. De parcă ar fi avut ceva urgent de făcut. Se ridică brusc în picioare și se duse până la ușă. Puse mâna pe clanță ca să o deschidă dar în același moment își dădu seama că nu avea unde să se ducă. Și că nu trebuia să se ducă, în fond, nicăieri. Nausicaa se afla la capătul lumii iar el nu avea bani nici pentru un bilet de clasa a doua la trenul spre La Mancha. De ce ar mai fi ieșit din cameră? Să facă ce?
De fapt el nu mai avea nimic de făcut. Omorâse toți monștrii. Acum se putea odihni.