În momentul acela se auzi un răcnet venind de pe holul de afară și niște bufnituri de parcă cineva ar fi bătut cu picioarele în ușa cabinetului.
Don Stephano se opri din povestit și, nedumerit, își îndreptă privirea interogativ spre Maica Antoaneta. Ea privi o clipă la ceas apoi se ridică în picioare calmă, se duse la ușă și o deschise. În cadrul ei Don Stephano îl văzu pe cetățeanul acela mare și gras care i se păruse cunoscut și a cărui pijama dezgustătoare îl făcuse să își dorească și mai mult o pijama nouă. Părea supărat. De acolo din cadrul ușii spuse respectuos cu o voce neașteptat de plăcută:
– Am să vă rog să mă scuzați, doamnă. Nu eu am bătut în ușă. A bătut un cetățean al unei cetăți din Bithynia care nu ține de jurisdicția noastră dar pentru care am să cer totuși o pedeapsă foarte aspră.
Afară se făcu liniște deplină. Cei care își așteptau rândul la conversația cu Maica Antoaneta își plecară rușinați privirile. Ea închise încet ușa în urma ei cu grijă să nu îl împingă prea brusc pe bărbatul acela mare care rămăsese acum nemișcat în cadrul ei și privea în gol prin aerul cabinetului. Apoi nu se mai întoarse în scaunul în care șezuse până atunci ci se îndreptă către patul îngust pe care stătea el întins. Se opri în fața lui, foarte aproape de el. Don Stephano îi inspiră mirosul trupului ei de femeie amestecat cu parfumurile pe care le folosea. Îi privi fascinat reverele acelea albe și apretate ca pe un semn al curățeniei perfecte și eterne. Zise fără să vrea:
– Dumneavoastră sunteți căsătorită?
Maica Antoaneta se dusese la fereastră. Stătea acum cu spatele spre el și îl asculta privind în crengile copacului de afară. Don Stephano făcu o pauză în care își aminti de locul viran.
– Mă desprinsesem de pe ecrane și plecasem din cărți. Ceea ce făceam era firesc, venea de la sine și credeam în ceea ce făceam cu toată ființa mea. Nu mă îndoiam de nimic. Nu aveam nici un fel de șovăire. Pe vremea când eram împreună cu o altă femeie, pe care dumneavoastră nu o cunoașteți, Dulcineea, mă îndoiam de toate. Făceam lucrurile fără să cred în ele cu adevărat. Nu eram sigur de nimic și nu puteam niciodată să știu ce o să rezulte din ce făceam sau din ce spuneam. Acum nu mă îndoiam de nimic iar lucrul acesta mă îmbăta. Natural și egal cu dorințele mele. Nu voiam mai mult decât ce aveam deja. Eram eu, în deplinătatea ființei mele, de la un capăt la altul. Începuseră, însă, să îmi ajungă la urechi tot felul de povestioare hazlii și, evident, neadevărate, spuse pe seama mea prin oraș. Toate, într-un fel sau altul, aveau de-a face cu legătura mea cu Nausicaa sau cu restul familiei ei. Nu le dădeam importanță pentru ca mâna fierbinte a Nausicăi dimineața pe trupul meu le anula orice înțeles. Dar ar fi trebuit să le dau. Erau un fel de hârtie de turnesol public care îmi indica o anume stare de spirit de care ar fi trebuit să țin seama. Și de care nu am ținut…
Oftă.
Se bucură că în cabinet nu începea să bată vântul sau să se schimbe anotimpul ori anul. Că cel care gândea părea a fi el și nu altcineva.
Se așeză într-un cot. Se simțea obosit și ar fi vrut să doarmă. I-ar fi plăcut să doarmă cu Maica Antoaneta alături.
– Apoi, după moartea atât de neașteptată dar elegantă și de bun simț a lui Titi, continuă el, restaurantul din piață a rămas pentru totdeauna închis cu un lacăt mare și ruginit. Jinia, rămasă și fără sursa aceea de bani, a cumpărat de undeva o baracă de lemn ca acelea folosite de muncitori pe șantiere și a început o afacere cu haine vechi. Eu o împrumutam cu bani, ea se ducea la Alicante cu mașina mea, care între timp ajunsese un fel de camion de aprovizionare, cumpăra de acolo haine vechi și le revindea în baraca asta, pusă undeva pe lângă piață pe un teren al Senioriei. Treceau pe acolo niște amărâți care mergeau spre autogară și care mai cumpărau din când în când câte o basma. Un sfert din hainele alea murdare i le-am cumpărat eu. Să îi fac vânzare.
Dar nici așa nu a mers.
După vreo două luni a închis baraca. Se întâmplase însă că Don Angelo de Barba Corta, în intenția lui de a aduce raiul pe pământ chiar în orășelul acela, semnase într-o zi un ordin de evacuare a terenului cu pricina. Și, fără ca nimeni să fi fost anunțat în prealabil de lucrul ăsta, o macara condusă de un văr de-al doilea al lui Marinică, a ridicat baraca în gheare, a pus-o pe o platformă tractată și a dus-o într-un loc necunoscut. Când a trecut Jinia într-o zi și a văzut că baraca nu mai era acolo, a făcut o criză. Apoi, câteva zile mai târziu, Nausicaa a dat buzna în casă agitată și a venit la mine repede. “Am găsit baraca, am găsit baraca!” striga ea agitată de parcă găsise o comoară. “Hai să o vezi!” Agitația ei mi s-a transmis și mie. Am început să tremur și am ieșit din casă surescitat. Am coborât împreună și am mers până la terenul viran din spatele Băncii Republicane unde un tinichigiu auto, care îmi reparase mie mai demult mașina, îmbogățit nu se știe cum peste noapte, își ridica acum o casă mare și impunătoare. Acolo, în mijlocul locului acela viran, era baraca. M-am uitat cu atenție la ea. Ea era. Precis. Nausicaa spunea “Vezi, vezi, asta e baraca noastră, au furat-o și au adus-o aici!” iar eu mă enervam și mă revoltam în sinea mea, fără margini.
Dacă ar fi apărut atunci tinichigiul, l-aș fi mâncat de viu. Am dat roată pe lângă ea, ne-am uitat înăuntrul ei pe ferestruica spartă și simțeam cum creștea revolta în mine pentru nedreptatea făcută Nausicăi. Ei, și ce credeți că se întâmplă? Când trăgeam eu mai cu spor de ușa ei încuiată cu un lacăt pe care nu îl recunoșteam, hop! apare tinichigiul. Choleros îl chema. Era îmbrăcat într-un costum negru și o cămașă albă iar la gât purta o cravată lată și roșie de parcă se ducea la nuntă. Așa se purta de când, cu vreun an în urmă, lepădase salopeta. Venea tacticos și studiat peste locul lui viran. În picioare avea niște pantofi negri lucioși, noi nouți. Mi s-a părut deplasat, pentru că era foarte cald dar adevărul este că nu eram deloc în cea mai bună dispoziție pentru considerații de modă vestimentară. Ne-a văzut acolo și de la depărtare a început să strige la noi că ce căutăm pe pământul lui, lângă baraca lui. Am început să strig și eu la el că de ce mi-a furat baraca. Baraca devenise instantaneu a mea. El zicea că e baraca lui și că o cumpărase de la un inginer pe care de altfel îl cunoșteam căci îl avusesem cursant la visare. Eu ziceam că e baraca mea și că mi-o furase. De fapt și copilul lui Choleros, un puști simpatic de vreo șase ani, era în una din grupele de visători. El nu, o ținea că e baraca lui și că o cumpărase. Eu că e baraca mea și că mi-o furase. Nausicaa mai mieuna și ea din când în când. Începuserăm să facem ceva gălăgie. În spatele nostru era Banca Republicană iar de jur împrejur erau blocuri cu patru etaje locuite de coloniști veniți din Italia și din Ucraina. La un moment dat, tinichigiul si-a pierdut răbdarea și, simțindu-se lezat atât de încălcarea proprietății cât și de acuzația că ar fi fost un hoț de barăci, lăsă deoparte bruma de educație care emana din costum și cravată și începu să mă înjure și să îmi spună să mă cărăbănesc de pe pământul lui că altfel mă ia dracul. Mie, când mă trimite cineva la dracul, nu îmi place. Am început să fierb de atâta nedreptate. M-am repezit și lam luat de reverele costumului. Și l-am făcut dobitoc. Nu știu ce mi-a venit pentru că eu nu vorbesc urât și nu jignesc de obicei oamenii. El era mai bine făcut. A urlat o dată de m-am speriat și instantaneu ne-am încăierat acolo pe locul acela viran plin de praf. Era miezul zilei, era vară și era al naibii de cald. Ne-am rostogolit la pământ. Mi-a tras vreo câțiva pumni iar eu cred că l-am zgâriat și l-am ciufulit. Nausicaa a început să țipe. Am început să ne dăm de-a dura. Și, știți care era culmea? Culmea era că, în timp ce mă rostogoleam prin praf și mă dădeam cu capul de pietre încleștat în încăierarea aceea halucinantă cu omul acela cu care până acum câteva minute eram în relații amiabile, mi-am dat seama cu groază că aceea într-adevăr nu era baraca Nausicăi. Mi-am dat seama, printre pumnii încasați, că baraca ei avea ferestruica în partea opusă. Adică pe peretele celălalt. Și cum ne rostogoleam noi prin praf, vedeam cu coada ochiului cum la ușa Băncii Republicane se strânseseră toate funcționarele cu care ținusem eu cursuri de visare și în memoria cărora rămăsesem ca un domn foarte respectabil. Acela nu e domnul cu care am visat noi în suedeză în sala de protocol a băncii, se întrebau ele nedumerite? În balcoanele blocurilor ieșiseră gospodine respectate de toți locatarii care priveau cu curiozitate scena aceea bizară în care recunoșteau cu stupoare un personaj pe care nu se așteptau să îl vadă vreodată în ipostaza aceea. Se uitau cu toții la noi. Pe marginea străzii se opriseră chiar și niște copii care se uitau și ne încurajau. Țipam, ne înjuram și ne trăgeam șuturi în burtă însă, vă spun sincer, când am plecat în cele din urmă de acolo în înjurăturile tinichigiului șarmant căruia îi ieșise cravata de un cot afară din haină și în privirile siderate ale funcționarilor de bancă, îmi venea să mă duc la el să îmi cer scuze. Acasă am tremurat până seara târziu. Nausicaa mi-a dat jos cămașa și m-a șters cu niște pansamente muiate în spirt apoi, pe neașteptate, cum eram noi în fața oglinzii și mă pansa, s-a lăsat dintr-o dată în genunchi și mi-a deschis fermoarul pantalonilor. A băgat mâna în chiloții mei și mi-a scos de acolo penisul pe care a început să îl mângâie tăcută, privindu-l cu atenție de aproape. Când s-a întărit ca un lemn, l-a luat l-a iubit îndelung. Îndelung. Până când tinichigiul și gospodinele au dispărut în neantul de afară. Până când rostogolirea aceea halucinantă pe locul viran și pumnii încasați de la domnul tinichigiu care trebuise să își șifoneze unul din cele mai costisitoare costume, s-a destrămat și s-a pierdut în lipsa generală de înțeles a lucrurilor. Până când pereții ne-au închis din nou în lumea noastră singulară. A doua zi am ieșit în oraș cu oarecare reținere și jenă dar, încet-încet, mi-a trecut. Numai că după întâmplarea aceasta clienții care veneau să visăm împreună pentru a învăța limba suedeză începură să se împuțineze îngrijorător de mult.
Maica Antoaneta făcu un pas mic înainte apoi se retrase la loc în spate și se rezemă din nou de pervaz. Parcă dansa.
– Eram pe un drum fără întoarcere în lumea aceea stranie și halucinantă a iubirii, a plăcerii, a carnalității, continuă el gândindu-se fără să vrea la cei trei escudos care îi mai rămăseseră din tot bănetul pe care îl avusese odată și pe care îi băgase acum într-o ruptură a saltelei. Când Nausicaa punea mâinile ei mici pe rădăcina groasă a bărbăției mele, toate celelalte lucruri încetau să existe. Nu mai existau decât ochii ei privindu-mă fix în timp ce făcea lucrul acela și frumsețea ei de nedescris acolo între picioarele mele. Eram mereu uluit și perplex. Nimic din ceea ce făcea ea nu era vulgar sau premeditat. Era un firesc al ei pe care și-l exersa cuminte și dornică. Și era cinstită și credincioasă. O pusesem odată la încercare spunând-i să ia niște bani dintr-o casetă în care îi spusesem că am cincizeci de ludovici de aur. De fapt erau cincizeci și doi. Putea să ia doi în plus crezând că nu știam de ei. Nu s-a atins decât de banii pe care îi spusesem să îi ia. Nu aveam nevoie de nimic altceva. Și nici nu voiam să știu nimic altceva. Totul era infinit de frumos când Nausicaa era alături de mine. Totul se modifica, devenea altceva. De aceea am și sărit de pe zid. Pentru că Nausicaa era un înger care mergea înainte mea iar eu la rândul meu știam că pot să zbor. Am simțit fizic cum pe toată linia brațului, de sus de la umeri până jos la degetul mic, îmi țâșniseră niște pene lungi și tari, ca de vultur, suficiente să îmi asigure portanța. Am sărit de acolo de pe zidul acela înalt convins că pot zbura și că nu mi se va întâmpla nimic.
Aici Don Stephano se opri și deveni dintr-o dată gânditor.
– Și, de fapt, continuă el, chiar am zburat. Doar că am aterizat prost.
O privi pe Maica Antoaneta drept în ochii ei albaștri care semănau atât de bine cu cei ai Infantei Doanella și spuse încet:
– Știți, de fapt… De fapt eu am fost în PARADIS. Da, Maică Antoaneta, bâigui el încet dând de câteva ori afirmativ din cap, eu de fapt am trăit câțiva ani în paradis.
Chiar în grădina minunată a desfătării.