Capitolul 61

La câteva zile după aceea, într-o după amiază la fel ca oricare alta din vara aceea caldă și umedă, chiar când voia să iasă pe balcon ca să fumeze o țigară, Domnul Țoți se sprijini de tocul ușii, își lăsă capul într-o parte și, pentru a le încurca tuturor socotelile și pentru a le face la toți în ciudă, muri calm prelingându-se tăcut pe tocul ușii de la balcon fără să anunțe pe nimeni.

Chiar dacă ar fi ejaculat acolo pe canapea, datorită culorii închise, pata nu ar fi fost vizibilă.

– Și, continuă el văzând pe tavan cerul și praful acelei zile de vară plutind înecăcioase prin memorie, acum, după ce Țoți murise atât de inamical și egoist în balcon, pentru că în sufragerie nu avea voie să fumeze, Jinia trăia o dramă de prestigiu. Sub nici o formă clanul țigănesc nu i-ar fi permis să participe la înmormântare. Dacă ar fi apărut acolo, ar fi omorât-o cu pietre. Cei mai mulți dintre ei nu numai că nu o plăcuseră niciodată, dar o țineau acum răspunzătoare de moartea lui Titi. Doar că Jinia nu putea concepe să rateze un moment ca acesta. Prostu’ dracului, a murit chiar acum… zicea ea cu ciudă învârtindu-se prin sufragerie și frângându-și mâinile, încercând, dar nereușind, să plângă. Se tot gândea cum să facă să fie și ea, într-un fel sau altul, prezentă la înmormântarea la care urmau să vină și frații lui cu mașinile bengoase și toată lumea bună, adică chivernisită, din partea aceea o orășelului în care se strânsese în timp un neam de țigani. După ce se sfătui cu Halea de Lunfarda fără să ajungă la nici un rezultat, Nausicaa spusese simplu:

– Hai să îi facem o coroană de flori. O coroană frumoasă pe care să punem o eșarfă albă și să scriem ceva de rămas bun.

Toată lumea fusese de acord.

Don Stephano concepuse textul pentru eșarfă, iar a doua zi, contra unei taxe de urgență pe care fu de acord să o plătească fără nici un comentariu, coroana fusese gata.

– Știți ce s-a întâmplat cu ea? o întrebă el pe Maica Antoaneta cu durere în glas, deși se simțea atât de bine în pijamaua aceea.

– Cu cine?

– Cu coroana.

– Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

Don Stephano făcu o scurtă pauză cu ochii în tavan încercând să își amintească mai bine.

– Nausicaa a luat-o și a dus-o acasă la familia lui Titi. Nu a sunat la ușă, nu a bătut, nu a făcut nici un zgomot. A lăsat-o acolo în fața ușii de la intrare, să o găsească ei când vor deschide. Trebuia să îl înmormânteze a doua zi.

– Foarte bine, zise Maica Antoaneta.

– Da, dar știți unde a ajuns?

– Cine, întrebă Maica Antoaneta.

– Coroana, răspunse Don Stephano.

Maica Antoaneta nu zise nimic. Se uita doar la el cu ochii ei albaștri îngustați în spatele lentilelor.

– Ăla mic avea obiceiul să scormonească peste tot. De fapt, fura ce apuca, de pe unde apuca. Mereu îmi dispărea câte ceva din casă după ce trecea el pe la mine. În aceeași după amiază alerga cu niște repetenți de-ai lui după o minge spartă printre blocuri și a găsit-o aruncată chiar în tomberoanele de gunoi în dreptul cărora ne opriserăm cu mașinile cu câteva zile în urmă. Coroana, vreau să spun. Era toată ruptă și dezmembrată. Florile erau smulse și tăiate cu cuțitul. Crengile erau pe alocuri arse. Și mirosea groaznic. A urină. Curvele dracului! fusese comentariul făcut de Jinia la aflarea veștii. Scârbele pământului! L-au omorât! Și nici să se odihnească nu îl lasă. Don Stephano se înduioșă asociind fără să vrea soarta nefericită și dezgustătoare a coroanei cu soarta stranie a Domnului Titi. Ce bine însă că avea pijamaua aceea nouă și frumoasă. Poate că dacă acum ar fi avut-o tot pe cea de până atunci, cea care i se părea murdară și pătată, ar fi început să plângă. Așa însă, se simți mai stăpân pe sine. Amintirea aceea urâtă, în ce avea ea mai intens și mai dureros, începea să pălească. Cabinetul mirosea a mosc. Maica Antoaneta era frumoasă și tonică. Pijamaua lui avea mirosul jilav al unui material textil depozitat multă vreme într-o pungă de celofan închisă. La un moment dat Maica Antoaneta zise:

– E totuși ceva de neînțeles.

– Ce? întrebă el cu un soi de alertă.

– Nu înțeleg de ce nu îți păsa că te degradai atât de rapid și de profund…

 El se gândi o clipă, dădu apoi negativ din cap și zise calm:

– Păi, doamna doctor, nu mă degradam.

– Nu?! Dar ce făceai?

– Mă modificam, continuă el la fel de fluent și articulat. Și nu în rău. Începeam să cunosc emoții noi, cu înțelesuri noi. Descopeream o legătură magică cu tânăra asta.

– Magică?! De ce magică?

El se trânti pe spate și își pironi ochii în tavan.

– Mergeam cu mașina pe un drum îngust de țară. Era pe la mijlocul lui iunie și era o zi superbă, cu orizonturi curate întrerupte de plopi și castele de apă. Toate pantele și râpele, toate boturile de deal sau marginile de șanțuri erau înverzite și năpădite de floricele de toate culorile care îmi pătrundeau direct în inimă și mi se amestecau cu sângele care curgea prin mine. Mergeam fără nicio destinație. Ne plimbam.

Don Stephano făcu o scurtă pauză apoi, plescăind din limbă, schimbă tonul și zise, făcând din glas o piruetă:

– Numai că aceasta este a doua parte a întâmplării. Prima parte se petrece cu multă, multă vreme în urmă.

Maica Antoaneta dădu încet din cap, în semn că da, îl ascultă.

– Nu împlinisem nici nouăsprezece ani și eram soldat într-un regiment de cercetași. Regimentul era în bivuac undeva pe un deal pietros de pe malul unui lac limpede și mereu liniștit, în care ne spălam diminețile până la brâu. În ziua aceea, comandantul nostru de pluton, un hoțoman de locotenent cu bărbia dublă și cu ceafa groasă, care dădea permisii pe bani și pe brânză de oaie, mă trimisese într-o misiune periculoasă, într-un sat de dincolo de lac, să aduc informații despre numărul de bărbați și catâri care erau disponibili la un anumit moment al zilei pe o stradă prăfuită, unde se găsea și o fântână cu cumpănă. Fusesem acolo, numărasem bărbații și catârii, băusem apă din fântână iar acum veneam în lungul șoselei înapoi spre regiment. Nu trecea nimeni pe șoseaua aceea, eram cu toții la un capăt de lume ca să ne jucăm de-a războiul cu arme adevărate. Soarele trecuse de amiază și bătea un vânticel. Mergeam pe șosea cu pistolul automat atârnându-mi greu în spinare, cu încărcătoarele pline de cartușe atârnate la brâu și priveam în lungul drumului minunându-mă de străinătatea aceea prin care îmi fusese dat să ajung. Îmi desfăcusem puțin centura iar catarama ei mi se bălăngănea acum peste buric, trasă în jos de încărcătoare.

Maica Antoaneta scoase din nou sunetul acela și își schimbă poziția picioarelor pe scaunul batant. Fuma una din țigările ei albe și lungi, ca și picioarele ei. Purta tot pantofi albi și astăzi dar erau un model puțin diferit. Aveau la vârf un mic decupaj care lăsa să i se vadă unghiile făcute cu multă grijă cu o ojă roșu închis, aproape vișinie.

Și, cum veneam așa în lungul șoselei fluierând de unul singur prin pustietatea aia, la un moment dat, în stânga, după ce s-a terminat un câmp cu rapiță, s-a făcut dintr-o dată un lan de grâu verde. Se unduia încet în vânt și aducea spre șosea un miros straniu. La început nu am știut cu ce să îl asemui. Apoi mi-am dat seama că grâul aducea spre șosea un miros de corp omenesc. M-am oprit din fluierat dar am continuat să merg în lungul lui, uitându-mă cum unduiau spicele mari și cum toată suprafața lor se vălurea încet, ca o apă verde adâncă și densă.

Ceva s-a petrecut în mine în clipa aceea.

Mă apucase o neliniște bucuroasă, un fel de tremurare ca atunci când primeam un cadou și tremuram de nerăbdare să îl deschid. Un fel de hipnoză. Desigur că era împotriva tuturor regulamentelor să fac așa ceva însă nici nu m-am mai gândit. Am ieșit de pe șosea, am sărit peste șanțul de pe marginea ei și am pășit în lanul de grâu verde. Am început să merg prin el. Am luat-o spre mijlocul lui tot mai amețit și mai vrăjit de mirosul acela de corp omenesc. Eu credeam că tulpinile de grâu sunt moi. Dar nu, când sunt verzi, sunt tari. Așa că înaintam cu greu printre ele. Îmi veneau până peste genunchi și trebuia să le culc la pământ ca să pot să înaintez. Tăiasem în urma mea o cărare. Când am ajuns în mijlocul lui, m-am oprit și am privit în jurul meu. M-am ridicat în văzduh. M-am văzut pe mine acolo. Și am văzut și câteva flori de mac, undeva mai spre stânga. Apoi am revenit din văzduh și, amețit, m-am lăsat mai întâi în genunchi. Am scos arma din spinare, i-am dat drumul în grâu și apoi m-am întins pe spate. Da, m-am lăsat pe spate și m-am întins cu totul în grâul acela verde. Tulpinile pârâiau sub mine dar nu se rupeau. Lăsau doar să iasă din ele o sevă lăptoasă care împrăștia și mai tare mirosul de corp omenesc. Se potriveau în jurul trupului meu de parcă mă luau în brațe.

Don Stephano făcu o pauză.

Maica Antoaneta se balansa încet în scaunul confortabil de piele și se uita la el cu ochii îngustați. Se auzea trecând un avion.

– Și știți ce mi s-a întâmplat acolo? întrebă el încet.

 Maica Antoaneta nu spuse nimic.

– Cum stăteam lungit pe spate înconjurat din toate părțile de tulpinile alea lucioase, amețit de mirosul ăla, dintr-o data am simțit că în loc de sânge, în tot corpul, înfierbântându-mă și furnicându-mă, îmi curgea o dorință. O dorință mare care mă fierbea. Stăteam și priveam cerul de acolo din mijlocul grâului și din frăgezimea vârstei mele de atunci și nu știam ce fel de dorință era aceea și ce doream. Aveam pe mine, pe sub pantalonii aceia de postav kaki, niște chiloți largi, cu crac, și simțeam cum penisul începuse să mi se depărteze de picior, să se îngroașe, să crească și să se ridice. Inspiram mirosul amețitor al tulpinilor de grâu verde din toate părțile iar între picioare penisul mi se ridicase spre cer umfându-mi pantalonii. Mă apucase, trântit colo în mijlocul grâului verde, un fel de frică și un fel de beție.

Maica Antoaneta schimbă picioarele între ele și continuă să se balanseze spre stângă și spre dreapta în scaunul ei batant.

– Spune mai departe, zise ea încet dar ferm.

– Am vrut să îmi iau arma și să plec. Dar una e ce am vrut să fac și alta e ce am făcut. Mi-am desfăcut doi nasturi de la prohabul pantalonilor și, trăgând în jos de betelia chiloților ca să pot să îl scot, am lăsat penisul să iasă afară. A țâșnit ca un arc. Era tare și fierbinte. L-am luat în mână, am început să îl mângâi, să îl frec și cred că nu a durat nici măcar un minut până când am simțit că plesnesc. Am ejaculat cu putere, cum stăteam pe spate în lanul acela. Nu cred că am mai ejaculat vreodată atât de tare, de puternic, de atunci. Sperma s-a dus în sus cel puțin un metru. Și a căzut înapoi peste spice. Nu am văzut exact unde…

Rămase cu ochii pierduți peste lanul de spice. Chiar dacă i s-ar fi întâmplat ca, dintr-un motiv sau altul să ejaculeze acum, lucrul acela ar fi rămas fără îndoială, neobservat.

– Ce s-a mai întâmplat pe urmă cu soldatul nu mai are importanță, zise el cu glas schimbat întorcându-se într-o rână pe canapea și sprijinindu-se din nou în cot, cu fața spre Maica Antoaneta.

Maica Antoaneta închisese ochii. Probabil obosise urmărindu-l cu atâta atenție. Sau poate că în noaptea precedentă nu dormise bine. Don Stephano se simți vinovat și de aceea rămase nemișcat și tăcut, așteptând ca ea să deschidă ochii. Privi la florile roșii și galbene puse într-o vază neagră. Se rugă în sinea lui ca Maica Antoaneta să deschidă mai repede ochii pentru ca în cabinet să nu înceapă brusc să plouă sau să înflorească grădina cetățeanului englez. Sau să alunece pe neașteptate în cuaternar. Sau poate chiar mai adânc, în perioada anhidră. Norii aceia gălbui de sulf și amoniac l-ar fi sufocat pentru multe zile. Iar Nausicaa, deși rezista destul de bine chiar și în atmosfera aceea primară, căpăta totuși o paloare care, acolo printre scuturile tectonice de dinaintea formării continentelor, o făcea să pară mai tristă decât era ea de obicei.

Din fericire Maica Antoaneta deschise ochii.

Erau mari, rotunzi și albaștri și îl priveau cu o căldură ciudată, pe care nu o mai văzuse niciodată până atunci în ochii ei. Se vedea în ei o lucire. Ca o sfârșeală plăcută pe care trebuie că o simte cineva care iese dintr-o baie de aburi.

– V-am obosit, zise el încet, extrem de vinovat.

Ea nu zise nimic. Își mișcă încet picioarele. Îl privea cu un fel de mirare. În cele din urmă zise, adresându-i-se așa cum nu i se mai adresase decât în urmă cu mulți ani de zile:

– Spune-mi continuarea. Deși, adăugă ea cu o voce înceată, cred că deja o cunosc.

– Acum revin. Eram în ziua de iunie. Șoseaua cobora în lungul unui deal dulce pe care se vedea o cireadă de vaci la păscut, placidă, și vreo trei ciobani cu pălării din alea schimonosite de ploaie, întinși pe spate pe pajiște. În dreapta șoselei începea un lan de grâu verde și luminos care, în aerul nemișcat al zilei însorite și calde, stătea drept, cu tulpinile perfect întinse spre cer, ca niște sulițe terminate la vârf cu spice, încremenite asemeni unor soldați. Eu am văzut lanul de grâu, mi-a plăcut verdele lui adânc dar nu l-am receptat altfel decât ca pe un frumos lan de grâu. Nu m-am gândit la nimic altceva. Nausicaa însă nu și-a dezlipit ochii de la el până când am ajuns acolo la baza povârnișului unde șoseaua o făcea la dreapta.

– Oprește aici, mi-a zis ea imediat după ce am făcut-o la dreapta. Apoi a adăugat cu o voce schimbată: Intră în grâu!

M-am neliniștit dintr-o dată. O neliniște care nu știam de unde îmi vine. M-am uitat la ea.

– Cu mașina? am întrebat-o eu, cu teamă.

Ea a dat din cap și a zis încet cu un glas schimbat.

– Da, acum, intră cu mașina în grâu.

– Nu m-am gândit mult. Nici nu mai aveam timp. Am ieșit cu mașina de pe șosea și am intrat cu ea în lanul de grâu verde. Auzeam spicele cum pârâiau sub pneuri și, prin geamul deschis, am început să simt un miros care mi se părea cunoscut. Îmi părea rău de tot grâul acela omorât sub roți dar mirosul era atât de paralizant și povârnișul acela lin atât de hipnotic încât nu mă puteam împotrivi. După câțiva metri, mi-a spus să opresc. Am oprit mașina iar ea a deschis imediat portiera și a sărit în spicele care îi veneau până la brâu. Fusese un an bun, cu ploi de primăvară și cu mult soare la început de vară și toată vegetația plesnea de sevă. A făcut câțiva pași îndepărtându-se și apoi s-a întors spre mine și mi-a făcut cu mâna semn să cobor și să o urmez. Sincer, am ezitat. Îmi treceau prin minte tot felul de prostii. Nu prea îmi venea să cobor. Dar ea, de acolo dintre spice zâmbea atât de frumos și făcea atât de convingător din mână încât nu am rezistat. Am sărit de pe scaun, am lăsat mașina descuiată și îngropată până la geamuri în grâu și am urmat-o. Ea a mai făcut câțiva pași și s-a oprit. În mijlocul grâului și-a pus mâinile în șolduri și a început să se uite de jur împrejur. Să adulmece. Inspira pe nas adânc și ținea aerul în ea, ca pe un drog pe care îl fuma. Apoi expira scurt și iar inspira cât putea, până își umplea plămânii la refuz. A făcut lucrul acesta de câteva ori. Apoi a început să se învârtească pe loc în grâu cu brațele ridicate în lateral, ca o elice, atingând, din învârtire, moțurile spicelor cu degetele și cu palmele. Și făcând lucrul ăsta, a început să scoată niște sunete, care nu erau nici cuvinte, nici strigăte, nici țipete, nici cântece. Se învârtea în locul acela cu brațele desfăcute și scotea sunetele acelea. Era cuprinsă de o stare stranie. Eu însumi începeam, încet, încet, să fiu cuprins de o stare neobișnuită de agitație și de dezorientare. Mă uitam la ea cu un început de dezagregare iar ea se învârtea, scotea sunetele acelea neobișnuite și râdea. Rareori am văzut-o pe Nausicaa râzând. Ei bine, atunci râdea și tot trupul ei mic și frumos ascuns de spicele de grâu purta și radia o bucurie ciudată pe care ea însăși nu și-o putea conține. Și cum se învârtea, îmi făcea semn să mă duc lângă ea. Am făcut câțiva pași, am ajuns lângă ea iar în momentul acela ea m-a luat de mână și, amețită de învârtire și de starea aceea stranie, s-a aruncat dintr-o dată pe spate în lanul de grâu și m-a tras și pe mine după ea. Ne-am trântit amândoi și acum eram cu totul ascunși în spice. Se uita la mine, drept în ochii mei și mă ținea strâns de mână. Gâfâia. Avea în ochi o lucire cum doar de vreo două sau trei ori am văzut la ea. Ceva, o electrizare s-a transmis între noi. Dintr-o data am simțit cum partea mea masculină se mișcă, se umflă și se ridică în pantaloni. Am vrut să o trag înspre mine însă nu a mai fost nevoie pentru că ea, dintr-o dată s-a tras singură înspre mine, m-a încălecat pe jumătate și, cu mâna stângă a început să îmi palpeze membrul prin pânza subțire a pantalonilor.

Atunci, în momentul acela, privind spicele de jos în sus, în lungul lor, și văzând bucata de cer de deasupra noastră, cu membrul bărbăției mele palpat de mâna mică a femeii ăsteia atât de tânără și atât de frumoasă, mi-am amintit de soldat.

M-a cuprins un fel de demență.

Îmi venea să mă zbat.

Ea îmi găsise capul fermoarului de la șlițul pantalonilor și începuse să tragă încet de el în jos. Îi simțeam mâna cum aluneca peste chilot pe trupul arcuit și tare al penisului. Apoi, după ce fermoarul a făcut toată cursa și a deschis complet pantalonii, ea a băgat mâna sub elasticul chilotului și mi-a apucat în palmă rădăcina aia groasă. A început să își plimbe mâna pe el. Eram ca paralizat. Aveam nouăsprezece ani și eram gras și predam limba suedeză undeva pe o platformă înverzită dintr-o lume trecută, prezentă și care urma. Mă uitam la cer prin spărtura aceea din grâu pe care o făcuseră trupurile noastre căzând și mă bucuram ca un animal care tocmai mânca un alt animal. MĂ BUCURAM, Maică Antoaneta, mă bucuram că lucrul acela mi se întâmpla mie. Înțelegi? MINUNEA aceea mi se întâmpla mie. MIE. O simțeam cum se lasă în jos pe pieptul meu și cum își apropie capul de abdomenul meu. Apoi i-am simțit buzele ei groase cum se desfac și lasă să îi alunece printre ele capul penisului meu în gură. Am gemut ca un om bolnav. L-a lăsat să intre puțin forțat, apoi a rămas cu el în gură nemișcat câteva secunde. Apoi, împingându-l de jos, din testicule, a început să îl ia din ce în ce mai adânc în gură. Îi pusesem mâinile pe cap și gemeam ca un animal. Eram ascunși în lanul acela verde de grâu, două animale stranii angajate într-o conversație pe care doar ele puteau să o înțeleagă. Și nici ele, în întregime. Eram un animal care își mânca animalul de care tocmai era mâncat. În lanul acela de grâu, în ziua aceea, am simțit și am trăit pe viu abisul nostru comun. Abisul în care locuiam împreună. Noi doi locuiam într-un abis care ne unea ireversibil. Iar privirea de pe chipul acela de fetiță pe care am văzut-o jucându-se la marginea aleii mi s-a părut atunci mult mai inteligibilă. Nu știu cât a durat. Mult, puțin, nu am nici o idee. Tot ce știu este că nu mai știu cum am ajuns acasă în seara aia. Tot restul drumului a condus ea…

 Se opri din povestit și se pipăi brusc în zona inghinală.

– Cred ca am să ejaculez spuse el, cu teamă.

 Dar, pipăinndu-se, își dădu seama că de fapt acolo între picioarele lui nu se întâmpla nimic. Nici măcar un început de erecție. Lucrul acesta îl miră și chiar îl îngrijoră puțin. Pijamaua era plăcută la pipăit.

Don Stephano rămase cu privirea pierdută pe peretele din spatele Maicii Antoaneta urmărind-o pe Nausicaa cum conducea atentă și serioasă, mașina, spre o destinație necunoscută. Doar că mașina aceea nu părea a fi mașina lui. Era de altă culoare și avea un alt fel de interior. Lucrul acesta îl duru. Își luă ochii din peretele unde rula filmul cu Nausicaa și și-i fixă pe chipul Maicii Antoaneta. Cel puțin ea era aici. Ea se putea atinge. Zise, rupt de context, cu un început vag de entuziasm:

– Să știți că îmi place foarte mult noua mea pijama. Și spunând asta, se uită cu atenție la ea să vadă dacă reacționează în vreun fel sau altul. Ea nu spuse nimic și nu schiță niciun gest care să dea de înțeles că știa la ce se referea. El se simți puțin deplasat. La urma urmei, cine știe cum ajunsese pijamaua aceea în salonul lui? Poate că nici nu era de fapt pentru el. Rămase puțin încurcat. Reveni la ceea ce spunea.

– Nu era o degradare, decât, oarecum, într-un sens superficial social, continuă el. Țin minte că într-o zi m-am întâlnit pe stradă cu Don Esteban de Marca, un maistru gras și cu tendințe bipolare care cândva împărățea peste atelierele mecanice din curtea instituției, dar care, de când niște țigani îi violaseră fata mai mică, slăbise mult și umbla numai cu mâna dreaptă în buzunar. Lumea vorbea că ținea mâna strânsă pe mânerul unui cuțit pe care și-l făcuse singur la ateliere, special, cu un cârlig întors, pentru a-i omorî pe țiganii aceia în chinuri. Dar adevărul era că nimeni nu văzuse vreodată ce purta cu adevărat Don Esteban de Marca în buzunarul lui drept. Văzându-mă, traversă îngrijorat strada și veni glonț la mine. Era un om de bună credință. În felul lui ținea la mine și mă aprecia. Mereu îmi cerea câte un sfat când ne întâlneam și mă asculta cu atenție. Am dat noroc cu el apoi, pe nepusă masă, îmi zise cu o nedisimulată îngrijorare masculină:

– Auzi, am văzut într-o zi mașina ta la curvele alea a lu’ Ligueros de Trabajo. Știi, ăla care a dat colțu’ la cârciuma aia de lângă moschee. Cărau niște lăzi de țuică și bere cu ea prin niște hârtoape de lângă Mehjadena. Ți-ai vândut-o?

Nu mi-a picat deloc bine pe moment dar mai târziu, gândindu-mă la îngrijorarea lui masculină și frățească, mă bufnea râsul. E adevărat însă că unele familii începuseră să evite să își mai trimită copiii la cursurile de suedeză; și e adevărat că nu mai eram invitat la unele din simpozioanele protipendadei locale. Pe de altă parte însă e adevărat că nici nu era mare distracție acolo dar era instructiv să vezi cum mai toate chiolhanele alea se terminau cu ingineri care, vrând să își facă curaj să le pipăie curul soțiilor colegilor lor, beau atât whisky încât, înainte de a le băga mâna sub rochii, vomitau pe la colțurile blocurilor sau adormeau cu capul pe masă printre resturile de șalău sau cegă gătite savant la cuptor.

Și apoi, toate astea puteau fi simple coincidențe. Important era ceea ce credeam și simțeam eu.

Iar ceea ce credeam eu era că Nausicaa, femeia aceea tânără și neobișnuită pe care o doream fără încetare, și care mă dorea fără încetare, clipă de clipă, ziua și noaptea, era sensul neobișnuit al vieții mele neobișnuite. Dacă mă trezeam într-o dimineață iar ea din întâmplare nu era lângă mine, mă îmbolnăveam de spaimă. Uitasem de mine. Eu nu mai existam. Nu mai exista decât ea. Nausicaa, Nausicaa, Nausicaa.

Și umbra mea pe insula ei.