Era o zi fermecată.
Soarele se ridicase din spatele conacului iar razele lui, după ce treceau peste coama acoperișului, cădeau piezișe chiar pe frunzele cerate ale tufei de trandafiri de la capătul aleii. Se năștea astfel în tufă o lumină puternică care, de acolo, trecea mai departe în inima lui și îl făcea să se simtă el însuși frumos și proaspăt. Pe lângă bobocii care își așteptau vremea să se desfacă, erau și trandafiri înfloriți deja de câteva zile, cu petalele date complet peste cap, într-un efort, aproape depravat, de a mai atrage atenția asupra lor.
Ridică ochii spre cer și se lăsă cuprins de plăcerea înaltului albastru. O lentilă imensă și curată prin care privirea lui secretă călătorea către ființele cu care conversa.
Era bine. Lumea era la locul ei.
Își coborî privirea de pe cer în tufa de trandafiri și căută cu ochii bobocii cei mai reușiți. Într-un moment de neatenție a lumii întregi, urma să îi taie fără nici o remușcare.
– Ce faci, bă? Te-a pălit iar melancolia?
Tresări și se întoarse. Don Olivares ieșise de după colțul conacului și se ștergea acum pe buze cu o batistuță albă.
– Mă uitam la trandafirii ăștia, cât sunt de frumoși, zise el într-o frază despre care își dădu seama instantaneu că nu era corectă gramatical.
Însă Don Olivares, văzut cel mai adesea în compania unor doamne slabe, cu un defect la mers sau cu o acnee pronunțată care le făcea să își ascundă fața, era un cavaler specialist în culturi de graminee și era cu totul improbabil să țină la chestiunea gramaticală.
– Te uiți la trandafiri, ai? Păi de ce te uiți mă, la trandafiri? Ce, n-ai mai văzut?
Glasul lui Don Olivares era foarte sever. Totuși, îl întrebă în continuare mai amical:
– Ia zi, ce avem astăzi la cantină?
– Ce să avem? Ce, tu nu știi? zise, cu un curaj pe care nu îl cunoștea:
Don Olivares ajunsese între timp în dreptul lui și acum își așeza cu atenție batista împăturită în buzunarul de la piept al cămășii lui cu mâneci scurte. Purta întotdeauna numai cămăși albe. Și, dacă se putea, cu dungulițe subțiri, verticale.
– De unde să știu, mă?
– Fasole, Oli.
– Fasole??!!
– Fasole, da.
Don Olivares îl privi gânditor. Supse ușor dintr-un dinte cariat la care nu putea să ajungă cu unghia de la degetul mic, apoi zise, ceva mai calm:
– De care, mă?
Don Stephano ezită puțin, apoi zise:
– Zeamă!
Don Olivares se încruntă.
– Cu bulion sau fără?
Don Stephano răspunse fără ezitare:
– Fără!
– Ptiuu! făcu scârbit Don Olivares. Iar jeg din ăla. Știi sigur?
Nu avea habar de ce urmau să mănânce în ziua aceea la cantină, dar faptul că putea să lege chiar și cu Don Olivares, cunoscut ca cel mai sever și cel mai iute la mânie cavaler din ținut, o conversație care părea normală, îl făcea să imagineze cu ușurință meniuri. Care, la urma urmei, nici nu erau prea diferite de cele reale. Poate că ar fi trebuit să exerseze lucrurile astea mai des.
– Absolut! zise el.
– Si felu’ doi?
Don Stephano nu răspunse imediat. I se păru că, undeva în depărtare, ceva se mișca prin iarba înaltă de pe marginea aleii. O fracțiune de clipă se gândi dacă nu cumva era chiar Selli. Însă cățelușa Dulcineei nu putea niciodată să apară undeva fără ca imediat în urma ei să nu apară Dulcineea însăși. Totuși, fără să vrea, deveni mai atent.
– Felul doi?! Mmm…. Păi ce, tu nu știi ce avem la felul doi?
Don Olivares așteptă neliniștit. Apoi, brusc scandalizat, întrebă cu groază:
– Ghiveci?!
– Ghiveci! căzu ca o secure răspunsul lui Don Stephano.
Don Olivares oftă ușor. Apoi, șuieră cu ură printre dinți și zise cu năduf spre un plural impersonal:
– Să-i fut!
Don Stephano nu zise nimic. Pe sus se auzea trecând un avion. Dar avionul făcea parte dintr-o altă lume. Don Olivares își scoase din nou batistuța imaculată și se palpă de câteva ori cu ea peste buze și peste mustața lui neagră dar imaginară.
Apoi zise, autoritar:
– Hai să mâncăm!
Era un ordin. Putea el să îl refuze de Don Olivares, care, după Don Chiriacos, era al doilea în ordinea garagațelor și onorurilor din Conac? Putea să nu se supună? Nu putea. Ah, și contemplarea aceasta a trandafirilor, s-a dus…
– Hai că merg… zise codindu-se.
Don Olivares termină cu mustața și, punându-și batista înapoi în buzunar zise hotărât:
– Păi, hai, Stephao! Să ne otrăvim, dracului!
Și o porniră împreună spre clădirea mare și afumată a cantinei, să mănânce fasole.
Angajații din instituție care nu erau căsătoriți sau care nu se descurcau să își gătească singuri, mâncau în cantină la o masă lungă, făcută din mai multe mese mai mici puse cap la cap și acoperite cu fețe de masă, trasă mai în partea dinspre ferestre a cantinei. Pe unul din scaune era deja așezat Don Chiriacos, neras de o săptămână și, fără îndoială, mahmur. Acesta, când îi văzu, lăsă lingura în farfurie și, de la distanță, strigă la ei cu glasul lui puternic:
– Ce, bă, vi s-a făcut foame?
Apoi, de parcă ar fi spus un lucru extrem de amuzant, izbucni de unul singur într-un fel de râs, din care se mai opri la fel de brusc precum începuse.
Toată lumea știa că Don Olivares îi purta lui Don Chiriacos întreg respectul cuvenit unui senior. Îl recunoștea nu numai drept șef de conac dar și ca depozitar mnezic pe viață al analelor instituției. Drept urmare i se adresă respectuos:
– Cum e, șefu, ți s-a făcut răscoală la lingurică? Ai venit primu’ ca s-o mănânci tu toată?
Traseră scaunele și se așezară și ei alături. Don Olivares trase cu ochiul în farfuria lui Don Chiriacos. Zise cu o ușoară ezitare:
– E cu bulion?!
Don Chiriacos nu răspunse ci doar făcu un gest al cărui înțeles ar fi fost imposibil de dedus chiar și de cei mai pricepuți specialiști în semne.
Apoi se apucară, tăcuți, să bată darabana în masă. Dintr-o dată, Don Olivares privind absent spre tavan, spuse gânditor:
– Nu mai ține, tată…
Părea un gând dospit îndelung în mintea lui care, în treacăt fie spus, coloristic nu putea fi decât brunetă. Trebuia deci lăsat câteva clipe să plutească liber prin aer înainte de a fi chestionat. Don Chiriacos mesteca indiferent. Don Stephano interveni la momentul considerat oportun:
– Ce nu mai ține, Don Olivares?
Don Olivares supse sonor dintr-un dinte. Poate același din care supsese și în fața tufei de trandafir. Apoi zise hotărât:
– Nu mai ține, tată, așa!
– Nu mai ține, nu? întrebă Don Chiriacos.
– Nu mai. Gata!
– Păi de ce nu mai ține, mă?
Don Olivares se uită spre tavan și supse iar din dinte.
– Nu mai ține, tată! Măînsor!
În aerul cazon și masculin al cantinei, aceasta era o remarcă gravă, cu consecințe pe viață.
Don Chiriacos mormăi ceva cu gura plină. Despre starea civilă a lui Don Chiriacos nimeni nu știa nimic sigur și tocmai de aceea circulau pe seama lui tot felul de zvonuri și presupuneri. Ziceau unii că ar fi avut o femeie tânără și frumoasă, pe undeva printr-un oraș mare din centrul regatului, pe care o vizita o dată la câteva luni, după ce, cu o săptămână înainte, nici nu fuma și nici nu punea în gură vreun strop de țuică sau vinars. Și că ea l-ar fi iubit foarte tare. Dar de văzut nu o văzuse nimeni, așa că nu erau decât zvonuri. Ucenicul de serviciu veni și le puse pe o farfurie câte un sfert de pâine neagră. Pe urmă le aduse și farfuriile cu felul întâi. Cu gândul la iarba aceea care se mișca în lungul aleii începu să mănânce în plescăiturile sonore ale lui Don Chiriacos.
Apoi, după ce Don Chiriacos terminase să plescăie fasolea fără bulion și aștepta ghiveciul călugăresc, pe scară se auziră pași și, după câteva clipe, de după balustradă, apăru ciuful negru și lucios al lui Don Ligueros de Trabajo. Între degetele unei mâini îi fumega un chiștoc de țigară fără filtru iar în cealaltă mână îi atârna un sufertaș.
Când îl văzu, Don Olivares se uită pe furiș la Don Chiriacos și îi făcu cu ochiul. Don Chiriacos dădu imperceptibil din cap, în semn că a înțeles aluzia, și râse înfundat pe sub mustață, gata să se înece. Râzând înfundat, împrăștie câțiva stropi din ciorbă pe fața de masă. Don Olivares șopti subversiv:
– Șase! Vinesoțul!
Don Ligueros înaintă spre ei iar când ajunse în dreptul mesei, Don Chiriacos izbucni ca turbat:
– Băi, lasă dracului țigara aia acuma! Tu nu vezi că mâncăm aici? Eee…
Don Ligueros nu dădu însă nicio atenție furiei lui Don Chiriacos. Era independent, liber cugetător și își lua toate libertățile pe care și le dorea, când și cum voia. Se așeză tacticos pe unul din scaunele de la masă și continuă să tragă din chiștocul care rămăsese atât de mic încât îl frigea la degete. Din el și din hainele lui ieșea și se răspândea în jur un miros greu, ca de urină amestecată cu cenușă. Probabil că scrumul îi dăduse în urină. Era cel mai mare și cel mai faimos fumător din tot ținutul acela dintre ape. Poate, din tot regatul! Și din asta, Don Ligueros își făcea, pe bună dreptate, un titlu de glorie. Cu excepția timpului pe care îl dormea, foarte scurt, avea mereu în mână o țigară pe care o aprindea de la alta. Practic, Don Ligueros inhala pe parcursul zilei mai mult fum decât aer și, de aceea, vocea i se dogise iar pielea degetelor i se înnegrise și se bătătorise de la nicotină și de la jar, ca la șopârle. De fapt Don Ligueros de Trabajo nici nu fuma cu adevărat. El nu trăgea în el fumul! El înghițea, pur și simplu, fumul, ca pe un aliment. Ca pe o mâncare. Fălcile, buzele și gâtul lui, făceau aceleași mișcări ca atunci când trebuia să înghită un aliment mestecat, pregătit pentru ingestie. Cândva, demult, ca orice om, avusese și el dinții lui naturali, pe care însă și-i pierduse din cauza cariilor iar în locul lor avea acum gura încărcată cu o placă dentară cenușie care aproxima, vag și înclinat, patru incisivi și doi premolari. Poate că tot din cauza tutunului, aceasta se înnegrise. Când deschidea gura, pe lângă mirosul greu de mahorcă, ieșeau din ea și dinții aceștia, galbeni, maro, cenușii, lați și inegali, nespălați.
– Da ce-i cu tine, Don Ligueros, nu ai gătit astăzi, de vii la cantină? îl întrebă foarte serios Don Chiriacos printre înghițituri. Nu prea mai gătești în ultima vreme… adăugă el ironic, apostrofându-l părintește.
Don Olivares chicoti.
– Și mi se pare că nici de spălat nu prea ai mai spălat săptămâna asta… adăugă el la fel de serios. Nu am văzut deloc hăinuțe de copii spălate și puse la uscat pe sârmă. Să știi că o să punem problema sus la seniorie…
Cei doi chicotiră. Don Ligueros se îndură în cele din urmă și strivi chiștocul sub talpă atunci când din el nu mai rămăseseră decât câteva firișoare pe care nu mai avea cum să le țină între degete. Nepăsător, se apucă să mănânce.
– Auzi, da’ Jinia a început să lucreze și de noapte? zise, pe neașteptate, Don Olivares.
Jinia era soția lui Don Ligueros de Trabajo iar ironia lui Don Olivares, cum că nevastă-sa lipsește nopțile de acasă, era străvezie. Don Ligueros mormăi ceva, însă nu spuse nimic preferând să își mestece fasolea în dinții lui de plastic. Restul mesei trecu în liniște, cu excepția unor onomatopee ale lui Don Chiriacos al căror sens obscur, necunoscut, era imposibil de dedus de un antropolog obișnuit. La sfârșit, cu excepția lui Don Ligueros, care trebuia să mai rămână să ia în sufertaș mâncare pentru cele două fetițe, se ridicară cu toții. Se îndreptau spre capul scărilor când Don Stephano se auzi strigat:
– Stephao!
Se întoarse. Don Ligueros îi făcu un semn discret prin care îl chema la el. Don Chiriacos și Don Olivares plecară în jos pe scări, hăhăind și comentând pe marginea mâncării servite azi.
– Auzi, zise Don Ligueros întinzând buzele într-un zâmbet care îi dezveli iarăși dinții galbeni, de data aceasta plini de resturi albicioase de fasole, voiam să te întreb ceva.
Apoi, fără să mai aștepte vreun răspuns continuă:
– Ce faci deseară? Nu vii la o canasta?
Don Stephano tresări. Habar nu avea cum se juca jocul acesta.
– Unde să vin la o canasta? La tine?
Don Ligueros dădu din cap în semn că da, păstrând încă zâmbetul acela care îi dezvelea dinții și privindu-l de jos în sus.
Putea fi o propunere interesantă. Întrebă imediat:
– Cine mai vine?
Don Ligueros înghiți în sfârșit ce mestecase și răspunse:
– Păi, cunoscuți. Dulcineea, Demetrios, Bobia, Martello…
Ah, venea și Dulcineea!…Ce ocazie bună să se împace! Poate se împăcau…Zise, încercând să își mascheze emoția:
– Pe la ce oră?
– Pe la opt, cred. Opt jumate… Ce zici?
Don Stephano, ca să nu se vadă cât era de emoționat, simulă că se gândește. Zise:
– Da, cred că am să vin. Mersi de invitație.
Îi zâmbi lui Don Ligueros ca pentru a-i mulțumi, se întoarse, și căutându-se de o țigară, se îndreptă emoționat spre scările pe care urcase. Ce ocazie bună!… Dumnezeule, ce ocazie! Poate reușea să o recucerească după prostia aceea cu apa și cu berea de pe terasă…