Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 6

Începea ziua.

Intră în baie și în oglindă își vizionă rapid, fără interes, primul chip de după somn. 

Trecu în camera cu dulap, extrase prosopul dintre pantalonii ceilalți și cămașă și se fricționă. Puse reșoul în priză, porni spre chiuvetă, umplu ibricul cu apă și puse de cafea. Se așeză în fața reșoului pe un scaun de lemn vopsit în verde și își aprinse mecanic o țigară.

Deci, dacă și-ar găsi pe cineva potrivit să se însoare…

Cafeaua începuse să facă bule mici și în spuma care se forma văzu, distinct, chipul Dulcineei. Pentru că spuma se învârtea, chipul lua tot felul de forme, se lungea, se îndoia, se curba, gura i se strâmba ajungându-i până la ochi, ochiul i se închidea până ce din el nu mai rămânea decât o linie, părul îi curgea lichid pe față.

Ar fi putut să se însoare cu Dulcineea.

Dar avea ea de  gând să se mărite? Ce cuvinte ciudate! Oricum, trebuia neapărat să îi scrie. Să ia legătura cu ea și să îi amintească faptul că pentru el ea era cea mai importantă femeie din lume. Și, chiar așa era. Dulcineea era pentru el cea mai importantă femeie din lume. Dar de ce, asta nu știa. 

Se gândi să își înceapă ziua studiind câteva fenomene din fizică dar ochii îi căzură mai întâi un păianjen care, închis definitiv în specie, trecea nepăsător pe lângă ibric. Era un păianjen mic, un pui de păianjen, care trecu pe lângă ibric prea repede pentru ca Don Stephano să aibă timp să-i descifreze exact și să-i memoreze corect desenul de pe spate. Dispăru în dosul raftului dar el mai rămase o vreme atent, ca și cum l-ar fi putut vedea încă prin scândura în dosul căreia dispăruse. 

Trebuia, desigur, să se apuce odată și odată de curățenie în  casa asta năpădită de viețuitoare, altele decât el.

Dar dacă într-o zi ar fi dispărut pur și simplu fără să înștiințeze pe nimeni și ar fi plecat pentru totdeauna undeva în Africa? 

Da, în Africa.

„Și am să te rog să nu mai treci niciodată pe aici? Înțelegi? Niciodată! Și să te duci la cine vrei tu și să bei bere cu cine vrei tu că eu nu am nevoie de așa ceva. Ai înțeles?” spusese ea apăsat, trântind cu atâta putere ușa în urma lui încât se desprinsese varul de pe pereți.

În Africa?! 

I se păru că bate cineva la ușă și se  ridică brusc, fericit că are un alibi în fața ființelor din aer. Fugi repede la ușă și deschise, dar nu era nimeni. Doar cadrul gol al ușii. Pe marginea aleii, tufa de trandafiri se împăuna cu verdele ei limpede în lumina clară. Se uită la ea cu atenție și o parte din frumusețea ei deveni a lui. Bobocii, rubine vii, nu, nu se înșela, începuseră să se desfacă.

Erau numai buni.

Îi veni o idee. Ah, da! Era de o mie de ori mai simplu și mai inteligibil așa. O să taie de acolo cu grijă trei dintre cei mai frumoși boboci și se va duce cu ei la Dulcineea să își ceară scuze. Dulcineea era foarte sensibilă la scene din acestea care se regăseau atât de des în filme și în cărți. Scrisoarea aceea lungă și fără referințe limpezi la persoane cunoscute pe care începuse să i-o scrie putea să i se pară nu numai plictisitoare, poate chiar și motiv de neliniște. Ar fi trebuit să-i scrie o serie întreagă de explicații, de fapt mici biografii. Una pentru Don Aleco, procuror sublim care mai tot timpul locuiește la curtea marelui Assurbanipal din minunatul dar crudul Assur reprezentând acuzarea în general.  Ar fi putut dura ani întregi. Plus că, de dragul exactității, dacă nu din convingere, ar fi trebuit să facă măcar un fel de schițe ale celor câtorva femei de la masă.

Or asta, oricât de superficiale ar fi fost descrierile, putea deveni într-adevăr catastrofal. La urma urmei, privite lucrurile dinspre Dulcineea, o înțelegea. Și el avea tot felul de suspiciuni. Așa va face: îi va relata numai despre femeia înecată, care era un subiect neutru.

Hotărât, intră înăuntru cu un elan care îl făcea să se simtă foarte ușor și veni la birou. Rupse și mototoli scrisoarea aia fantastă și, pe o foaie velină cu colțurile drepte, scrise curat:

E o zi caldă. Sub conturul falezei am rămas singur cu femeia aceasta pe care nu o cunosc.

Ochiul meu o vede: ea e moartă și vânătă. În trupul ei moale ca un vânat se mai aude încă înșurubându-se elicea valurilor. Ceilalți privitori au pornit înfrigurați peste mare.

In ochii lor cristalizează vântul,

Cimitirul orașului vine spre plajă în yole violete.

Femeia aceasta îl întâmpină cu chiote de vânt și șerpi albaștri molcom unduitori.

Nu se aude nimic când se întâlnesc sub pescărușii în cercuri, nu se înțelege nimic când din gurile lor ies dreptunghiuri negre de vid.

Doar lama strălucitoare a unui cuțit ce se apropie de inima mea și lacrimi spumoase ce sub pleoape se destupă ca o șampanie.

Se iscăli frumos dedesubt. Foarte bucuros de această întorsătură pe care o dădu lucrurilor, își trase pantalonii pe el, căută grăbit foarfeca pe care nu-și mai amintea decât vag pe unde o pusese, o găsi, ieși în curte și, după câteva înțepături și zgârieturi, reuși să taie potrivit cei mai frumoși trei boboci de trandafir.

Câteva minute mai târziu, cu o cămașă în pătrățele pe el, uitându-se cu atenție peste zidul de ciment al porcăreței, de parcă se aștepta ca printre porcii tolăniți în noroaiele negre să recunoască pe cineva, Don Stephano, fredonând o melodie pe care o inventa chiar atunci, trecea pe trotuarul asfaltat care ducea spre apartamentul Dulcineei ținând în mână un plic alb.

Peste plic,  proaspeți, se răsfățau, într-o delicată și în același timp parcă trufașă prospețime, trei trandafiri roșii sângele aburind.  

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu