Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 5

După invitația lui Don Ligueros, după amiaza deveni mult mai lungă decât în alte zile. Gândul la Dulcineea îi cuprinsese creierul ca un virus violent.

În cele din urmă, începu să se însereze.

La apartamentul lui Don Ligueros se ajungea printr-un hol întunecos din turnul de miazăzi, după ce urcai o scară lungă de lemn pe care nu era bec dar care te dădea de gol de la primul pas făcut pe ea pentru că scârțâia îngrozitor. Urcă și ajunse în dreptul ușii. Dinăuntru venea un miros de ceapă prăjită prea mult și se auzeau voci de bărbați. Bătu. Apoi mai bătu o dată. Prin scândurile ușii se auzi glasul răgușit de tutun al lui Don Ligueros: 

– Intră!

Când păși înăuntru, lumina galbenă amestecată cu fumul gros de țigară îl izbi ca un vânt. Apoi mirosul de haine murdare și de bucătărie neaerisită. Erau toți într-o cămăruță îngustă și lungă care părea mai degrabă continuarea mobilată a holului pe care venise. Pe o canapea decolorată stăteau două femei și doi bărbați iar în fața lor se afla o măsuță acoperită cu o pagină dintr-un un ziar, plină cu cești de cafea, câteva pline. câteva goale. De partea cealaltă, pe niște tabureți verzi, mai erau două femei tinere pe care nu le cunoștea, una dintre ele cu o țigară în mână, cealaltă cu mâinile în poală și cu privirea în gol. Se uită repede după Dulcineea dar Dulcineea nu ajunsese încă. Îi salută și, în loc să se așeze, se trase mai aproape de Don Ligueros și îl întrebă în șoaptă:

– Auzi, Don Ligueros, dar Dulcineea nu vine?

Don Ligueros înghiți o gură de fum și, concentrat la joc, zise fără să își ridice ochii din cărți:

– A zis că vine dar am trecut pe la cinci pe la ea și nu mi-a răspuns nimeni. Nu știu, cred că nu era acasă.

 -Nu era acasă?! întrebă el neliniștit de parcă asta însemna ceva grav. Dar unde era?

Don Ligueros decartă. Sorbi din cafea și, după ce plescăi de plăcere, dădu din umeri în semn că nu are habar

Don Stephano renunță.

Martello spuse un banc și râseră cu toții. Chiar și domnișoara cu privirea pierdută de pe scaunul de vis-a-vis, spre care Don Ligueros părea că se adresează de fiecare dată când vorbea, zâmbi. Lui Don Ligueros de Trabajo îi plăcea foarte mult să se adreseze și să fie ascultat de femei tăcute, gânditoare, care sa fie de acord cu el. În momentul acela, din senin, Don Stephano întrebă inocent:

– Auzi, da’ Jinia de ce nu este acasă?

Don Ligueros de Trabajo își aprinse o nouă țigar, de la precedenta. Nimeni nu zise nimic. După câteva clipe de stinghereală, Duzzilito izbucni în stilul lui specific de bărbat nedat la femei, bucuros că putea da explicația, și behăi cu vocea lui uscată:

– Are închidere de lună!

Don Ligueros mormăi și împărți cărțile. Toată lumea sorbi, preocupată, din cafele.

Închidere de lună își zise Don Stephano. Mai auzise termenul acesta din gura unui inginer de poduri, aventuros, căsătorit cu o soție dentistă puțin bâlbâită, care îl folosea atunci când, dus de nebuloase dorinți sau de neștiute atracții, întârzia serile de acasă sau chiar nopțile în întregime. În liniștea care se lăsă se auzi bâzâitul monoton al unui țânțar. 

Apoi se petrecu un lucru la care nimeni nu se aștepta.

Se auzi un zgomot metalic slab și clanța ușii care dădea în camera din stânga începu să se miște. Tresări. Nici o clipă nu își imaginase că mai putea fi cineva în casă. Clanța se lăsă în jos apoi scăpă și se ridică la loc, de parcă, de pe cealaltă parte, un om beat încerca să deschidă ușa.

Pe urmă clanța coborî iar și de data aceasta, ușa se deschise încet cu un scârțâit iar din întunericul camerei de dincolo apăru în lumină, cu ochii pe jumătate închiși, un chip de copil. Era o fetiță cu părul ciufulit care strângea la sub braț o păpușă cu părul ciufulit. Privi prin fumul gros de țigară spre ei apoi ochii i se opriră asupra lui Don Stephano. În uimirea generală zise cu un scâncet:

– Taaati,  eu nu pot să dorm…

 Don Stephano se uită uimit la fetiță. Avu impresia că fetița i se adresa lui pentru că se uita direct la el. Deși vorbea cu tatăl ei, fetița se uita la el. O recunoscu. Era chipul acela frumos de copil care se juca singur în iarba înaltă de pe marginea aleii sub plopii care o ningeau pe păr cu puful lor moale.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu