Când ajunse acasă, își scoase cu încetineală cămașa, o agăță într-un cui bătut în cadrul de lemn al ușii, intră în baie și începu să se spele cu apă rece pe față. Când se întorsese pe plajă, Dulcineea nu mai era acolo. Plecase. Își luase lucrurile și plecase cu trenul de cinci și jumătate. El cu cel de șase și jumătate. Tot drumul se gândise la ce avea să îi spună când va da ochii cu ea, dar nu a mai fost nevoie să îi spună nimic pentru că Dulcineea i-a trântit, pur și simplu, ușa în nas, fără să îl lase să pășească nici măcar în holul mic de la intrare. El a rămas câteva secunde în fața ușii închise, parcă tot așteptând să se deschidă, apoi s-a întors și a coborât treptele prin întuneric, mulțumit că, în starea aceea de rafinată teroare, nu trebuia să vadă pe nimeni și, mai ales, să nu fie văzut de cineva.
Răsfoi absent prin hârtiile de pe birou. Luă una la întâmplare.
Era o scrisoare pentru Dulcineea pe care i-o scrisese din salonul din Cordova, dar pe care, nu mai știa nici el din ce motive, nu i-o mai trimisese. Tocmai începuse să se simtă mai bine și simțea nevoia să spună lucrul acesta cuiva. Era scrisă pe o foaie de hârtie, pe care o ceruse de la Maica Antoaneta, și care mai avea și acum o floricică făcută cu tocul într-un colț, pe care și-o amintea.
Citi mecanic:” Doamnă scumpă, ies din somnul terapeutic și mă așez la măsuța aceasta albă din salon pe care se mai află o farfurie goală, ciobită în trei locuri, și un carnețel cu coperțile verzi. Maica Antoaneta îmi spune că am început să mă fac bine. Că halucinațiile și despărțirile de lumea reală induse de lecturile prostești încep să dispară. Că am început să funcționez mai apropiat de normal. Pot acum să intru în propriul meu creier și, uitându-mă în tinerețea mea ca și cum m-aș uita de după un colț, să îmi văd vindecarea. Iar ceea ce văd mă surprinde în aceeași măsură în care mă sperie. E cimitirul entuziasmelor mele nemăsurate. Al viselor prostești de tinerețe. Se vede, în urmă, în dreptul fiecărui avânt, o moviliță de pământ sfărâmicios, în dreptul fiecărei idei sunt bălării și hățișuri aspre, cranii de propoziții, albe, spălate de ploaie și vânt, femure de gânduri lungi, goale de măduvă, stranii instrumente de fluierat neantul prin ele.”
Se scărpină puțin în barba încă udă și continuă să citească din inerție. “Simt că acum mă nasc din nou însă nașterea aceasta scumpă doamnă, se petrece încet, chinuitor de încet. Mi-a ieșit deocamdată un singur ochi din pântecul acesta rece de mamă vitregă și cu el, de pe masa ginecologică pe care mama mea vitregă se chinuie să mă nască, observ sala de nașteri a rematernității de după morile de vânt. Pereții sunt îngălbeniți de vreme, coșcoviți iar fotografiile de familie atârnate ici și colo sunt decolorate, virate într-o lumină gălbuie care șterge chipurile și locurile. Stau așa și mă uit. Și cerul este galben-maroniu. De el, la capătul unei sfori de cânepă, atârnă un soare murdar ca un bec fără fasung într-o mansardă sordidă. Se deschid aici uși și pe ele intră surori și moașe fals îngrijorate care se apropie, fals melancolice, de pântecul subțire și aproape translucid al acestei mame vitrege ce nu mi-a dat încă drumul și îl pipăie pe acolo pe unde bănuiesc ele că ar trebui să fie sexul meu de bărbat. Hmm, bun, bun, merge bine, merge bine iar eu, scumpă doamnă, privesc cu un singur ochi chipul lui Nimeni Superbul, irizat de propria lui imposibilitate.
Nimeni Superbul îmi face semne pe care eu nu le înțeleg. Încă nu le înțeleg.
Dar Maica Antoaneta spune că merg bine, că am început să mă vindec și lucrul acesta îmi dă mari speranțe. O, dacă ai cunoaște-o pe Maica Antoaneta! Ce femeie extraordinară! Tot ce spune ea este adevărat și profund, definitiv și curativ. Am o încredere nemăsurată în harul ei de a vindeca oamenii. Ascultând-o, eu însumi am devenit, doamnă, specialist ginecolog al propriei mele mame vitrege în timpul acestei interminabile fătări prin care trec.”
Se scărpină iarăși în barbă și gândul că s-ar putea să aibă păduchi, deși respingător, i se păru de data aceasta posibil. Ridică ochii spre partea din dreapta a Marelui Stelaj, acolo unde ar trebui să se găsească albumele și dicționarele, cu gândul să-l consulte pe cel pentru insecte și arahnide. I se păru o lacună rușinoasă faptul că nu știa, la vârsta lui, cum arată un păduche normal.
Împinse într-o parte scrisoarea. Ce prostie și cu scrisoarea asta. Ce nevoie avea Dulcineea de ea? Ce nevoie avea oricine altcineva de ea? Cine îl cunoștea pe Nimeni Superbul? Nimeni. NIMENI nu avea nevoie de o astfel de scrisoare. Un țânțar care bâzâia pe la urechea și un altul care îl ciupise deja pe gât în timp ce citea îi aduseră aminte că la magazinul de chimicale de lângă aprozar văzuse plasă din aceea măruntă de pus în geam. Ocupă-te, măi băiatule! Fă-ți o casă cum trebuie! Strânge niște bani din slujba aia pe care o ai, așa cum e ea, ia-ți niște lucrușoare acolo care îți sunt de trebuință și trăiește și tu omenește!
Da, tată, da, așa am să fac…
Se ridică într-un târziu de la măsuță și își pregăti saltelele pentru dormit. Da, tată, am să îmi cumpăr un pat. Pantalonii erau încă umezi. Poate am să îmi cumpăr și cearceafuri noi din acelea de bumbac care te mângâie singure pe pielea pieptului și a brațelor. Se dezbrăcă fără grabă. Cum dumnezeu o să se mai împace acum cu Dulcineea?
Intră sub cearceaf pe burtă, îndoi picioarele din genunchi ridicâdu-le cu tălpile spre tavan, și, după îndelungi dezbateri interioare, sărat și obosit, adormi în poziția aceea nefirească cu Dulcineea în gând.