Vântul se întețise și copertina terasei începuse să fluture ca o vergă de corabie desprinsă și bătută de vânt. Luat de conversația cu cei de la masă, băuse două beri și uitase de timp. Să fi trecut mai mult de jumătate de oră de când plecase de pe plajă?
Se ridică de la masă și plecă grăbit spunând că îl așteaptă Dulcineea pe plajă, probabil furioasă. De parcă ceilalți ar fi știut cine era Dulcineea. Când ajunse la dușuri, clăti repede sticla, o umplu cu apă și porni apoi pe cărarea de pe buza falezei, cuprins de o vinovăție supărătoare. Dulcineea se putea supăra foarte tare pe el și nu numai că putea să nu se mai culce cu el, dar nici nu chiar să îi mai deschidă ușa dacă se ducea să o caute. Din cauza vântului, marea făcea acum valuri mari și le ducea crestele de spumă până departe pe plajă.
Lângă scara de lemn care cobora pe faleză până la nisip, văzu oameni strânși roată în jurul a ceva pe care, de acolo de sus, nu îl putea desluși. Se neliniști fără motiv. La ce naiba se uitau oamenii aceea? Grăbi, curios, pasul într-acolo și, din senin, i se strânse inima presimțind o nenorocire absurdă. Gândul îi zbură la Dulcineea. I s-ar fi putut întâmpla ceva Dulcineei? Sigur că i s-ar fi putut întâmpla. Coborî treptele de lemn în fugă, zgâriindu-se în așchiile din balustradă, și intră printre oamenii goi și stupefiați. Își croi drum cu coatele și cu umerii, stârnind murmure de nemulțumire și ajunse în mijlocul mulțimii, acolo unde, ca în ochiul unui uragan, locul era gol.
Dintr-o dată, mintea i se întunecă. Simți cum îl ia un leșin.
Simți cum nu mai poate vorbi și cum cercul de nisip pe care, cu fața îngropată în nisip de parcă ar fi vrut să-l respire, cu mâinile răsucite straniu într-o poziție pe care un trup viu nu o putea niciodată suporta, zăcea moartă Dulcineea, se învârtește cu repeziciune, ca o elice de elicopter ce urma să îl ridice în aer. Urma să leșine. Doamne, cum se putuse întâmpla așa ceva?! Pe trupul Dulcineei se uscau resturi de alge verzui din care picura sarea. Vru să întrebe pe cineva ceva dar din gâtul lui, devenit o bubă coaptă și dureroasă, nu ieșea nici un sunet. Văzu, ca prin vis, cum cineva se apropie de trupul acela plin de nisip și alge. Erau doi bărbați în halate albe care se învârteau prin aer ca palele unei elice. Totul se învârtea, unele obiecte într-o direcție, alte obiecte în altă direcție. Don Stephano simți o durere groaznică în piept și muri. Apoi rămase nemișcat. Își dădea seama că ar fi trebuit să se ducă acolo lângă ea, să facă ceva, să facă ceva. Să spună ceva. Dar nu făcea nimic. Stătea mort și se uita la Dulcineea moartă. Cei doi bărbați întoarseră trupul și începuseră să-l tragă, fiecare de câte o mână, lăsând în urmă pe nisip ultima lui dâră. Cineva întinse un cearceaf. Urmau să o pună pe cearceaf și apoi cine știe unde să o ducă. La morgă. La autopsie. La cimitir. La dispariție. Lumea se foi, cuprinsă brusc de un freamăt de groază ca într-un ritual în care tocmai se comisese un sacrificiu. Don Stephano privi cu atenție. O privi cu toată atenția de care era în stare ființa lui pe Dulcineea cea târâtă pe nisip și, dintr-o dată, simți că începe să se umfle cu repeziciune. Brusc, costumul acela de ghips în care murise cu câteva clipe mai înainte plesni și se sparse în bucăți iar trupul începu să i se umfle cu o viteză fantastică ca un balon. O clipă crezu că va muri de-a binelea. Deși fața Dulcineei era așa de acoperită de nisip și alge ude, încât nu se mai putea recunoaște mare lucru din chipul acela, totuși aceea nu era Dulcineea. Huhu-huuu!…
Aceea nu era Dulcineea și Dulcineea nu era, deci, moartă! Dulcineea nu era moartă!
Se pipăi cu degete tremurânde pe abdomen. El însuși era viu. Bărbații traseră cu greu trupul mort pe cearceaf și tot cercul de oameni se mișcă asemeni unui singur animal cu multe picioare într-acolo. Don Stephano rămase pe loc și memora. Memora locul, timpul, oamenii, cerul, firele de nisip mișcate de pașii animalului acela plural, cadavrul. Se memora pe sine. Inima îi bătea cu repeziciune. O femeie în vârstă venită chiar atunci de pe plajă se prăbuși în hohote de plâns peste cadavrul de pe cearceaf și începu să urle de durere lovind repetat cu mâinile în nisip și spunând cuvinte din care nu se înțelegea nimic. Trebuie că era mama tinerei năpădită de alge. Ceilalți priveau înmărmuriți iar în ochii lor se putea citi o stranie extenuare. Don Stephano începu să se retragă cu grijă evitând orice atingere, ieși din trupul animalului de oameni după care, ca o sălbăticiune, o zbughi prin nisipul încins spre locul unde o lăsase pe Dulcineea. Se simțea atât de ușor încât mai încetini pasul de teamă ca, la o mișcare mai bruscă, să nu se ridice, din greșeală, în aer.
Dumnezeule, ce se speriase!
Dulcineea nu era deci moartă!
Nu era moartă deloc!…
Ba dimpotrivă, uf, la câțiva metri de țărm, acolo unde apa îi ajungea până la brâu, cu brațele ridicate ca să se apere de valurile care nu-i dădeau pace, o văzu cum se juca în apă, aproape de mal, fără să îi pese de nimic ce se întâmpla în jurul ei, cuminte și sacră. Fragilitatea și delicatețea ei i se descărcară în trup ca o febră care îl înmuia de dor, de bucurie și de dragoste. O bucurie de neînțeles. Doamne, ce s-ar fi întâmplat cu el dacă Dulcineea ar fi murit? În colțul ochilor i se strânse, incompletă, o lacrimă. Fără să se mai gândească la nimic altceva, purtat numai de atracția magnetică care venea dinspre linia sânului ei mic în care se spărgeau valurile, o porni, îmbrăcat cum era, împiedicându-se prin apă, spre ea. Ea era atât de concentrată asupra stropilor care păreau să o impacienteze, încât nu-l observă decât atunci când el se aruncă asupra ei din spate și începu să o sărute.
– Stepho, hei, Stepho, ce faci?
Însă Don Stephano nu putea vorbi.
– Ce faci, măi, articula ea fericită, printre stropi și sărutări.
O privi de aproape în ochi și râse cu o bucurie de neînțeles. Femeia aceasta nu murise.
– Ce faci, aici? întrebă el neștiind ce să spună altceva.
-Stepho, tu nu ești normal, zău! Ce-i cu tine, așa, în apă? zise ea, arătând spre hainele lui șiroinde și lipite de piele.
O porniră prin valuri spre țărm.
– Nu-i nimic. Mi-a fost, așa, dor de tine. Mi-a fost drag de tine. Am venit repede la tine. Ce făceai tu în apă? Ea dădu din umeri. Te jucai? Ea dădu iarăși din umeri. Te jucai, concluziona el.
Ajunși lângă cearceaf, Dulcineea se trânti cu grația ei obișnuită.
– Dă-ți jos pantalonii și pune-i undeva, aici, să se usuce. Măi, măi, măi… Cum ai să mergi acum pe tren, dacă nu ți se usucă hainele? Uf, ce zăpăcit ești, măi Stepho!
Don Stephano zâmbi tâmp și dădu din umeri. La asta nu se gândise. Începu să se descheie la pantaloni.
-Și apa?
– Apa?! întrebă el în ecou, cu teamă. Apa… Ce-am făcut cu ea?! se întrebă el oprindu-se din desfăcutul pantalonilor.
Dulcineea se încruntă.
– N-ai adus apă?!
Don Stephano bâigui ceva.
– Ba da… am adus dar… nu mai știu ce-am făcut cu ea, zise el vinovat, și se uită în jur să vadă dacă nu cumva sticla era pe undeva pe acolo. Cred că… cred că am pierdut-o, zise el, încercând să evite privirea din ce în ce mai apăsătoare a Dulcineei. În mare, da, în mare, exclamă el arătând cu brațul sper valuri. Am scăpat-o în mare, da…
Rămase așa, privind marea, de parcă cineva urma să îi aducă de acolo sticla înapoi. Într-un târziu se întoarse spre Dulcineea având de gând să se scuze printr-un zâmbet însă în clipa în care îi văzu privirea zâmbetul îi rămase înăuntru.
Se pierdu dintr-o dată.
– Și de ce ai stat așa de mult?
Începea să devină cu adevărat vinovat.
– M-am întâlnit cu niște amici și am stat puțin pe terasă. Am băut o bere… adică niște bere, pe terasă, știi…
Se cam bâlbâia. Foarte rar i se întâmpla să se bâlbâie.
– Ai stat puțin? ridică ea tonul într-un fel numai de ea știut. Tu știi cât m-ai lăsat singură aici?
– Cât ? întrebă el sincer curios.
– Cât?! Două ore. Stau ca proasta de două ore singură pe plajă și tu stai la bere pe terasă. Stai cu toți ăia… ce-ți pasă că eu te aștept…
– Ei, Eea, de ce vorbești prostii…
– Care prostii, Stepho, care prostii? Ai plecat să aduci apă, spunând că te întorci repede, și vii după două ore fără apă și mirosind a băutură. Știi că nu suport să bei.
În vocea ei se simțea o nuanță de dispreț.
– Iar eu stau ca proasta de una singură pe plajă și te aștept pe tine!
Brusc, haloul de fragilitate al Dulcineei dispăru din mintea lui. Don Stephano se făcu mic, îi aruncă o privire de câine alungat din curte și se ridică cu durere în văzduh.
– Te rog să mă ierți, zise el moale, din văzduh.
Începu să se dezbrace cu gesturi lente, însingurat. Își scoase cu greu pantalonii iar din buzunarul lor de la spate extrase portofelul cu acte.
Rețetele și adeverințele, foițele cu diverse însemne și sigilii, buletinul de identitate și cele câteva bancnote erau toate înmuiate de apă. Cerneala de pe unele se întinsese pe altele făcându-le probabil inutilizabile.
Ce putea să mai spună? Dulcineea avea dreptate.
– Am scăpat sticla în mare când veneam spre tine, adăugă el după câteva minute, fără nici un rost. Apoi, încet, fără modulație, fără curaj: Dacă vrei, mai mă duc o dată.
Dulcineea zâmbi strâmb și zise caustic:
– Nu, mersi! Nu mai îmi e sete.
Apoi se întoarse ostentativ pe cearceaf cu spatele spre el.
Don Stephano știa ce înseamnă asta. Își scoase slipul din sacoșă, întinse pantalonii la uscat și zise încet:
– Mă duc să mă plimb puțin.