Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 4

Era o zi fermecată.

Soarele se ridica din spatele conacului iar razele lui, trecând peste coama acoperișului, cădeau piezișe și se opreau exact în tufa de trandafir. Se năștea astfel, din frunzele ei cerate, o lumină amestecată cu clorofilă care aducea tufa chiar în inima lui și îl făcea să se simtă el însuși frumos, proaspăt și puternic. Alături de bobocii fragezi, care nu plesniseră încă, se desfăceau trandafiri înfloriți de câteva zile, cu petalele date complet peste cap într-un efort aproape depravat de a mai atrage atenția asupra lor.

Ridică ochii spre cer și se lăsă cuprins de plăcerea înaltului albastru. O lentilă imensă și curată prin care privirea lui secretă călătorea către ființele cu care conversa.

Era bine. Lumea era la locul ei.

Își coborî privirea de pe cer înapoi pe pământ și căută din ochi bobocii cei mai reușiți. Într-un moment de neatenție a lumii întregi, urma să îi taie fără nici o remușcare.

– Ce faci, bă? Te-a pălit melancolia iar?

Tresări și se întoarse. Don Olivares ieșise de după colțul conacului și se ștergea acum pe buze cu o batistuță albă. De când se lăsase de fumat, se ștergea mereu cu o batistuță albă pe buze.

– Mă uitam la trandafirii ăștia cât sunt de frumoși, zise el într-o frază despre care își dădu instantaneu seama că nu era corectă  gramatical. 

Don Olivares, văzut în ultima vreme în compania unei doamne cu o acnee pronunțată care se mutase în turnul de miazănoapte, era însă un cavaler specialist în culturi de graminee și era foarte puțin probabil să țină la chestiunea gramaticală.

– Te uiți la trandafiri, ai? Păi de ce te uiți, mă, la trandafiri? Ce, n-ai mai văzut?

  Glasul lui Don Olivares era foarte sever. Totuși, continuă amical: 

– Ia zi, ce avem astăzi la cantină?

– Nu știu, Don Olivares. 

Apoi se răzgândi. Zise, cu un curaj pe care nu și-l cunoștea: 

– Ce, tu nu știi?…

Don Olivares ajunsese între timp în dreptul lui și acum își așeza cu atenție batista împăturită frumos în buzunarul de la piept al cămășii lui cu mâneci scurte. Purta întotdeauna numai cămăși albe. Și, dacă se putea, cu dungulițe subțiri, verticale.

– De unde să știu, mă?

– Fasole, Oli.

– Fasole??!!

– Fasole, da.

Don Olivares îl privi gânditor. Supse ușor dintr-un dinte cariat la care nu putea să ajungă cu unghia lui groasă de la degetul mic apoi zise, ceva mai calm:

– De care, mă?

Don Stephano ezită puțin. Apoi zise:

– Zeamă!

Don Olivares se încruntă.

– Cu bulion sau fără?

Don Stephano răspunse fără ezitare:

– Fără!

– Ptiuu! făcu scârbit Don Olivares. Iar jeg din ăla. Știi sigur?

Nu avea habar dar observă cu surprindere că putea lega o conversație chiar și cu Don Olivares. Poate că ar fi trebuit să exerseze lucrurile acestea mai des.

– Absolut! zise el.

– Si felu’ doi?

I se păru că, undeva în depărtare, observă ceva mișcându-se prin iarba înaltă de pe marginea aleii. O fracțiune de clipă se gândi dacă nu cumva era chiar Selli. Însă cățelușa Dulcineei nu putea niciodată să apară undeva fără ca imediat în urma ei să nu apară Dulcineea însăși. Fără să vrea, se încordă.

– Felul doi?! Mmmm…. Păi ce, tu nu știi ce avem la felul doi?

  Don Olivares așteptă neliniștit. Apoi, brusc scandalizat, întrebă cu groază:

– Ghiveci?!

– Ghiveci! căzu ca o secure răspunsul lui Don Stephano.

 Don Olivares oftă. Apoi, șuieră cu ură printre dinți și zise cu năduf spre un plural impersonal:

– Să-i fut!

Don Stephano nu zise nimic. Se auzea trecând un avion. Dar avionul făcea parte dintr-o altă lume.

Don Olivares își scoase din nou batistuța imaculată și se palpă de câteva ori cu ea peste buze și peste mustața lui neagră, dar imaginară.

Apoi zise autoritar:

– Hai să mâncăm!

Era un ordin. Putea însă să îl refuze de Don Olivares? Putea să nu se supună? Ar fi putut, într-o altă lume. Ah, și contemplarea trandafirilor, s-a dus…

-Hai că merg… zise codindu-se.

Don Olivares termină cu mustața și, punându-și batista înapoi în buzunar, zise hotărât:

– Păi, hai, Stephao! Să ne otrăvim!

Și o împreună porniră spre clădirea mare și afumată a cantinei să mănânce fasole zeamă și ghiveci. 

O masă lungă, făcută din mai multe mese puse cap la cap era locul unde mâncau cei câțiva angajați ai instituției care ori nu erau căsătoriți ori nu se descurcau să își facă singuri de mâncare. Pe unul din scaune era deja așezat Don Chiriacos. Când îi văzu, lăsă lingura în farfurie și, de la distanță, strigă la ei cu glasul lui puternic:

– Ce, bă, vi s-a făcut foame? 

Apoi, de parcă ar fi spus un lucru extrem de amuzant, izbucni  de unul singur într-un râs din care abia de se mai opri.

Era cunoscut că Don Olivares îi purta lui Don Chiriacos respectul cuvenit unui senior suzeran. Îl recunoștea nu numai drept șef de conac pe viață dar și ca depozitar mnezic al analelor instituției. Drept urmare i se adresă respectuos:

-Cum e, șefu, ți s-a făcut răscoală la lingurică? Ai venit primu’ s-o mănânci tu toată?                   

După ce traseră două saune și se așezară alături, Don Olivares trase cu ochiul în farfuria lui Don Chiriacos. Întrebă încet, cu o ezitare:

– E cu bulion?!

Don Chiriacos nu răspunse ci dădu doar din cap într-un gest al cărui înțeles ar fi fost greu de dedus chiar și de către cei mai pricepuți specialiști în semne.

Apoi se apucară să bată darabana în masă. Dintr-o dată, Don Olivares privind absent spre tavan, spuse gânditor:

– Nu mai ține, tată…

Părea un gând dospit îndelung în mintea lui care, în treacât fie spus, nu putea fi altfel decât brunetă. Trebuia deci lăsat câteva clipe să plutească liniștit prin aer înainte de a fi chestionat. Don Chiriacos mesteca indiferent. Don Stephano interveni la momentul considerat oportun:

– Ce nu mai ține, Don Olivares?

Don Olivares supse dintr-un dinte. Poate același din care supsese și în fața tufei de trandafiri. Apoi zise hotărât:

 -Nu mai ține, tată, cu atâta ghiveci. Gata! Mă  însor!

În aerul acela cazon și impersonal al cantinei, aceasta era o remarcă gravă. Don Chiriacos mormăi ceva cu gura plină. Ucenicul de serviciu veni la masa lor și le puse pe o farfurie câte un sfert de pâine neagră. În sfârșit le aduse și farfuriile cu felul întâi. Cu gândul la iarba aceea care se mișca în lungul aleii începu să mănânce în plescăiturile sonore ale lui Don Chiriacos.

Apoi pe scară se auziră pași urcând și, după câteva clipe, de după balustradă apăru ciuful negru și lucios al lui Don Ligueros de Trabajo. Între degetele de la o mână îi fumega un chiștoc de țigară ieftină iar în cealaltă mână ținea un sufertaș. Când îl văzu, Don Olivares se uită pe furiș la Don Chiriacos și făcu cu ochiul. Don Chiriacos dădu imperceptibil din cap și râse înfundat pe sub mustață împrăștiind stropi din ciorbă care îi cădeau din gură pe fața de masă. Don Olivares șopti subversiv:

-Șase! Vine soțul!

Don Ligueros înaintă spre ei și ajunse în dreptul mesei.

Fără nicio pregătire prealabilă, Don Chiriacos izbucni ca turbat:

-Băi, lasă dracului țigara aia acuma! Tu nu vezi că mâncăm aici? Eee…

Don Ligueros se așeză tacticos pe unul din scaunele mesei și continuă să tragă din chiștocul rămas atât de mic încât îl frigea deja la degete. Răspândea în jurul lui un miros greu, ca de urină amestecată cu cenușă. Probabil că scrumul îi dăduse în urină.

De altfel Don Ligueros de Trabajo își făcea un titlu de glorie din faptul că era cel mai mare fumător din toată instituția. Și poate din întregul ținut. Cu excepția timpului pe care îl dormea, foarte scurt, fuma țigară de la țigară. De aceea, pielea degetelor i se înnegrise și se bătătorise de la nicotină și de la jarul chiștoacelor, ca la șopârle. De fapt nici nu trăgea în el fumul, ci îl înghițea pur și simplu ca pe o mâncare. Ca pe un aliment. Fălcile, buzele, gâtul, făceau aceleași mișcări ca atunci când trebuia să înghită un aliment mestecat, pregătit pentru ingestie. Cândva, demult, ca orice om, avusese și el dinții lui naturali pe care însă și-i pierduse iar în locul lor avea acum gura încărcată cu o placă dentară cenușie care aproxima, vag și înclinat, o dentiție. Poate că tot din cauza tutunului aceasta se înnegrise. Când deschidea gura, pe lângă mirosul greu de mahorcă proastă, ieșeau din ea și dinții aceștia, galbeni, maro, cenușii, lați și inegali, nespălați.

– Da ce-i cu tine, Don Ligueros, nu ai gătit astăzi, de vii la cantină? îl întrebă foarte serios Don Chiriacos printre înghițituri. Nu prea mai gătești în ultima vreme… adăugă el ironic, apostrofându-l părintește. 

Don Olivares chicoti.

– Și mi se pare că nici de spălat nu prea ai mai spălat săptămâna asta… adăugă el la fel de serios. Nu prea am văzut mare lucru pe sârmă… Să știi că o să punem problema sus, la seniorie…

Cei doi chicotiră. Don Ligueros nu le dădu atenție. Se îndură în cele din urmă și strivi chiștocul sub talpă atunci când din el nu mai rămăsese decât câteva firișoare de tutun. Nepăsător, se apucă să mănânce.

– Auzi, da’ Jinia a început să lucreze și de noapte? zise, pe neașteptate, Don Olivares.

 Jinia era soția lui Don Ligueros de Trabajo iar aluzia era străvezie.

Don Ligueros mormăi ceva însă nu spuse nimic preferând să își mestece în continuare fasolea în dinții lui de plastic. Restul mesei se desfășură în liniște, poate doar cu excepția unor interjecții și onomatopee ale lui Don Chiriacos al căror sens obscur, necunoscut, era imposibil de dedus de un antropolog obișnuit. La sfârșit, cu excepția lui Don Ligueros, care trebuia să mai rămână pentru a lua și în sufertaș mâncare pentru cele două fetițe, se ridicară toți. Se îndreptau spre capul scărilor când Don Stephano se auzi strigat: 

– Stephao!

Se întoarse. Don Ligueros îi făcu un semn discret prin care îl chema la el. Don Chiriacos și Don Olivares plecară în jos pe scări, hăhăind și comentând pe marginea fasolei fără bulion.

– Auzi, zise Don Ligueros întinzând buzele într-un zâmbet care îi dezveli iarăși dinții galbeni, de data aceasta plini de resturi albicioase de fasole, voiam să te întreb ceva. 

Apoi, fără să mai aștepte vreun răspuns continuă: 

-Ce faci deseară? Nu vii la o canasta? 

Don Stephano tresări. Habar nu avea cum se juca jocul acesta. 

– Unde? La tine?

Don Ligueros dădu din cap în semn că da, păstrând încă zâmbetul acela care îi dezvelea dinții și privindu-l de jos în sus. Putea fi o propunere interesantă. Întrebă imediat:

– Cine mai vine?

Don Ligueros înghiți în sfârșit ce mestecase și răspunse:

– Păi,  cunoscuți.  Dulcineea,  Demetrios,  Bobia, Martello…

Ah, venea și Dulcineea!…Ce ocazie bună să se împace!… Poate se împăcau…Zise, încercând să își mascheze emoția:

– Pe la ce oră?

– Pe la opt, cred. Opt jumate… Ce zici? 

Don Stephano păru că se gândește. Zise:

– Da, cred că vin. Mersi de invitație.

Îi zâmbi lui Don Ligueros ca pentru a-i mulțumi, se întoarse, și căutându-se de o țigară, se îndreptă emoționat spre scările pe care urcase. Ce ocazie bună!… Dumnezeule, ce ocazie… Poate reușea să o recucerească după prostia aia cu apa și cu berea de pe terasă…

Ieși în curte și privi spre cer într-o încercare de a lua contact cu ființele de aer.

Grăbi pasul. Capătul aleii unde văzuse mogâldeața aceea mișcându-se prin iarbă nici nu era de fapt prea departe. Privi spre locul acela din iarbă și simți o mare dezamăgire. Nu, nu era Seli, cățelușa Dulcineei. Acolo în iarbă era un copil.

O fetiță care se juca.

Își făcuse un fel de culcuș unde avea o păturică iar pe păturică zăcea o păpușă cu care purta o conversație aprinsă. Când îl văzu, fetița tresări și se ridică dintr-o dată în picioare de parcă ar fi fost surprinsă făcând ceva nepermis. Se întoarse cu fața spre el. 

Don Stephano încetini pasul, el însuși surprins întrucâtva și se uită la ea. Nu avea mai mult de șase sau șapte ani. Era îmbrăcata într-o bluziță albă și o fustiță albastră strânsă pe burtica ei mică cu un elastic care o încrețea iar în picioare avea niște săndăluțe de plastic transparente. Se postase în picioare și aștepta ca Don Stephano să treacă mai departe pentru ca ea să poată apoi să se întoarcă netulburată la treburile ei. Mâncase probabil de curând un fruct zemos pentru că pe buze și pe obrazul drept i se vedeau șuvițe umede pe care se așezase deja praful. Ajunse lângă ea și o privi din mers. Fetița se uită drept în ochii lui, atentă, întorcându-i privirea cu aceeași susținere.

Brusc, Don Stephano simți ceva cu totul neobișnuit.

Soarele se oprea în crengile plopilor astfel încât pe fața fetiței cădea umbra întunecându-i chipul și făcând-o astfel să pară și mai serioasă iar privirea ei să pară și mai adâncă. Deveni extrem de atent. Se uita la chipul mic și foarte serios al fetiței și pe chipul ei, prin chipul ei, mai vedea și altceva. O încordare stranie străbătu aerul dintre bărbat și copilă. Pe fața ei dansa în scântei mici și repezi o întrebare pe care nu știa să o rostească.

Don Stephano se simți intimidat.

Intimidarea aceea lăsă loc unui sentiment straniu de atracție. O vibrație ciudată, dureroasă, ieșea din ochii ei frumoși și adânci. Misterul propriei ei copilării care o surprindea, pus față în față cu misterul unui om mare, care o intriga. Don Stephano intră în mintea și corpul copilei și la fel de repede ieși, buimac. Totul se desfășura însă atât de rapid încât, în clipa următoare, Don Stephano trecuse deja de ea și acum se îndepărta în lungul aleii.

Fetița rămase în urmă în ninsoarea pufului de plop iar Don Stephano, tot privind încoace și încolo fie după cățelușă, fie după Dulcineea, fie după orice altceva care putea să îi întregească chemarea lui de muezin, abandonă chipul fetiței în iarbă. Cuprins de un avânt dulce se hotărî să coboare în centrul orășelului pentru a rezolva temperatura ridicată a zilei de vară cu o bere sau două trântit în unul din scaunele crâșmei cu nume de fluviu și contemplând retroactiv întâmplările recente sau mai puțin recente din viața lui paradoxală ce nu mai părea deloc a-și găsi forma corectă de asamblare.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu