Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 3

Își scoase cu încetineală cămașa, pe care se uscase și se întărise sarea, o agăță într-un cui îndoit de deasupra ușii și intră în baie. Începu să se spele cu apa rece pe față.

Când ajunsese din nou pe plajă, Dulcineea nu mai era. Plecase. Își strânsese lucrurile și plecase spre casă cu trenul de cinci și jumătate. Plecă și el cu următorul, și tot drumul nu se gândi la altceva decât la ce avea să-i spună când va da ochii cu ea. Doar că nu a mai fost nevoie să îi spună nimic. Ea i-a trântit pur și simplu ușa în nas, fără să îl lase nici măcar în holul mic de la intrare. El a coborât treptele prin întuneric, mulțumit că în starea aceea de rafinată teroare nu trebuia să vadă pe nimeni și, mai ales, să nu fie văzut de cineva. 

Răsfoi absent prin hârtiile de pe birou. Luă una la întâmplare.

Era o scrisoare pentru Dulcineea scrisă de la Cordoba, din unul din saloanele somnului. În zilele acelea simțise că tratamentul începea să își arate roadele și starea lui generală să se îmbunătățească. Simțea nevoia să spună cuiva lucrul acesta. Întoarse scrisoarea pe toate părțile și o pată  micuță dintr-un colț îl făcu să își amintească chiar și călimara în care era cerneala cu care scrisese.

“Doamnă scumpă, ies din somn și mă așez la măsuța aceasta albă din salon, pe care se mai află o farfurie goală, ciobită în trei locuri, și un carnețel cu coperțile verzi. Maica Antoaneta îmi spune că am început să mă fac bine. Că halucinațiile acelea induse de lecturile prostești încep să dispară. Că, după ce mi-am trăit tinerețea cu viteză prea mare, am început să funcționez acum mai apropiat de normal. Pot acum să intru înapoi în propriul meu creier și, uitându-mă înapoia mea ca și cum m-aș uita de după un colț, să îmi văd vindecarea. Iar ceea ce văd, mă surprinde în aceeași măsură în care mă sperie. E cimitirul entuziasmelor mele nemăsurate și al viselor prostești de tinerețe. În dreptul fiecărui cuvânt e o moviliță de pământ sfărâmicios. În dreptul fiecărei idei sunt bălării și hățișuri aspre, cranii de propoziții, albe, spălate de ploaie și vânt, femure de gânduri lungi, goale de măduvă, stranii instrumente de fluierat neantul prin ele.” 

Se scarpină puțin în barba aspră de sare.

“Simt că acum mă nasc din nou însă nașterea aceasta scumpă doamnă, se petrece încet, chinuitor de încet într-o maternitate deja septică. Mi-a ieșit deocamdată un singur ochi din pântecul acesta rece de mamă vitregă și cu el, de pe masa ginecologică pe care mama mea vitregă se chinuie să mă nască, observ sala de nașteri a re-maternității de după morile de vânt.

Pereții sunt îngălbeniți de vreme, coșcoviți iar fotografiile de familie atârnate ici și colo s-au decolorat și au virat într-o lumină gălbuie care șterge chipurile și locurile.

Stau așa și mă uit.

Și cerul este galben-maroniu. De el, la capătul unei sfori de cânepă, atârnă un soare murdar ca un bec fără fasung într-o mansardă sordidă. Se deschid aici uși și pe ele intră surori și moașe fals îngrijorate care se apropie, fals melancolice, de pântecul subțire și aproape translucid al acestei mame vitrege ce nu mi-a dat încă drumul și îl pipăie pe acolo pe unde bănuiesc ele că ar trebui să fie sexul meu de bărbat. Hmm, bun, bun, merge bine, merge bine iar eu, scumpă doamnă, privesc cu un singur ochi chipul lui Nimeni Superbul, irizat de propria lui imposibilitate. Nimeni Superbul  îmi face semne pe care eu nu le înțeleg. Încă nu le înțeleg. Dar Maica Antoaneta spune că merg bine, că am început să mă vindec și lucrul ăsta îmi dă mari speranțe.

O, dacă ai cunoaște-o pe Maica Antoaneta!

Ce femeie extraordinară! Tot ce spune ea este adevărat și profund, definitiv și curativ. Am o încredere nemăsurată în harul ei de a vindeca oamenii. Ascultând-o, eu însumi am devenit, doamnă, specialist ginecolog al propriei mele mame vitrege în timpul acestei interminabile fătări prin care trec.”

Se scărpină iarăși în barbă și ipoteza că s-ar putea să aibă păduchi, deși respingătoare, i se păru foarte plauzibilă. Ridică ochii spre partea din dreapta a Marelui Stelaj, acolo unde ar trebui să se găsească albumele și dicționarele, cu gândul să-l consulte pe cel pentru insecte și arahnide. I se păru o lacună rușinoasă faptul că nu știa, la vârsta lui, cum arată un păduche normal.

Împinse într-o parte scrisoarea.

Ce prostie și cu scrisoarea asta. Ce nevoie avea Dulcineea de ea? Ce nevoie avea oricine altcineva de ea? Nimeni. NIMENI nu avea nevoie de o astfel de scrisoare. Un țânțar bâzâia pe la urechea lui iar un altul îl ciupise deja pe gât în timp ce citea. La magazinul de chimicale de lângă aprozar se găsea plasă din aceea măruntă de pus în geam. Ocupă-te, măi băiatule! Fă-ți o casă cum trebuie. Strânge niște bani din slujba aia pe  care o ai, așa cum e ea, ia-ți niște lucrușoare acolo care îți sunt de trebuință și trăiește și tu omenește. 

Da, tată, da, așa am să fac… 

Se ridică într-un târziu de la măsuță și își pregăti saltelele pentru dormit. Da, tată, am să îmi cumpăr un pat. Pantalonii erau încă umezi. Poate am să îmi cumpăr și cearceafuri noi din acelea de bumbac care te mângâie singure pe pielea pieptului și a brațelor. Se dezbrăcă fără grabă.

Cum dumnezeu o să se mai împace acum cu Dulcineea?

Intră pe burtă sub cearceaf, îndoi picioarele din genunchi, ridicându-le cu tălpile spre tavan, și, după îndelungi dezbateri interioare, adormi cu Dulcineea în gând, sărat și obosit, în poziția aceea nefirească.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu