Pe plajă au găsit un loc bun unde să întindă cearceafurile, nu departe de apă.
Stătea acum sprijinit într-un cot și se uita la ea. Uitase cu totul de iritarea pe care la început i-o crease piatra din nisip peste care așternuse cearceaful pentru că, în fața lui, la numai câțiva centimetri, începea corpul, aromat ca un fruct și colorat de soare, al Dulcineei. Trântită pe burtă și cu bărbia sprijinită în palme, Dulcineea citea dintr-o carte deschisă între coatele ei pe cearceaf și era atât de absentă încât își lăsase acolo trupul, singur și deplin, frumos și comestibil, la îndemâna oricărui ochi. Don Stephano se uita la ea pe furiș, de parcă, făcând asta, ar fi comis un delict, și tot uitându-se, se cufunda într-o dulceață care îl învăluia și îl izola de restul lumii.
Ziua era minunată. Marea era minunată. Femeia lui, cea care îi dădea o putere și o plăcere nepământene, era minunată. E adevărat că lui i se părea complet lipsit de sens să se depună pe nisipul încins ca într-un crematoriu și să consimtă la o incinerare lentă care, dacă era după Dulcineea, ar fi putut dura toată ziua. Dar la fel de adevărat era că, dacă era nevoie, pentru ea ar fi stat și în cap, cu săptămânile.
Privi în lungul plajei trupurile goale, abandonate pe nisip în moleșeala amiezii. Aerul dansa încins peste ele.
Apoi își coborî din nou ochii pe trupul armonios al Dulcineei. Era atât de aproape, atât de sigur aproape, încât nu trebuia decât să întindă mâna și să îi mângâie umărul ca să îi simtă rotunjimea în palma lui făcută căuș. Și chiar întinse mâna și îi atinse cu vârful degetelor umărul rotund, înfierbântat de soare. Dulcineea tresări și se întoarse cu fața spre el.
– Ce e? întrebă ea moale.
Don Stephano o privi o clipă drept în ochi și tăcu.
Ce e, ce e. Ce era? Habar nu avea.
– Îți place aici?
Dulcineea strâmbă din nas ca o fetiță care era obișnuită să facă nazuri:
– Nu știu. Încă nu pot să-mi dau seama. Dar, sincer, cred că nu prea.
Prostii, gândi Don Stephano. Dar pentru că a fost ideea mea să venim aici, trebuie să spună că nu îi place. Ideile mele sunt mereu proaste.
– Eh, mormăi el, închizând ochii și lăsându-și capul pe cearceaf, o să îți placă până la urmă, sunt sigur. Ai să vezi.
Ce stupid, mai gândi el simțind cu ultimele resturi de minte că Dulcineea îi era dragă și pentru asta.
Câteva minute mai târziu deschise din nou ochii. Dulcineea scutura un colț al cearceafului ca pretext pentru ca, în nesfârșita ei pudoare, să poată urmări cu coada ochiului cuplul de tineri, goi și îndrăgostiți, de pe cearceaful de alături care se sărutau cu o seriozitate tulburătoare. O urmări până când, din senin, îi reveni una din neliniștile lui obsedante.
– Hei, o strigă el încet.
Ea se întoarse și zâmbi.
– Ce faci? Ai dormit? îl întrebă.
Don Stephano dădu din umeri, pentru că nu era prea sigur care din stările lui se pot numi somn.
– Nu. Cred că nu. Am stat așa, întins.
Apoi se ridică și el în capul oaselor și acum, umăr lângă umăr, priveau amândoi peste mare. În depărtare se profila la orizont silueta vagă al unui vapor.
– Stepho…
– Ce e?
– Mie mi-e sete..
Pe buza umedă a plajei se deșirau molcom valuri mici iar deasupra, se învârteau pescăruși mari.
– Ție nu ți-e sete? întrebă ea după câteva clipe, mirată de lipsa lui de reacție.
El mai privi o dată peste mare deși înțelesese foarte bine ce voia Dulcineea să spună. Apoi se conformă și se ridică în picioare. Zise:
– Ba, bineînțeles că mi-e sete și mie. Se poate să nu-mi fie sete, Eea?
Se pipăi după bani și începu să-și tragă pantalonii pe el.
– Auzi, zise ea, tu râzi de mine?!
Don Stephano luă o mină foarte serioasă.
– Se poate, Eea? Să râd eu de tine? Ce vrei să-ți aduc?
– Apă, răspunse ea și din glasul ei, undeva într-o depărtare muzicală, se putea distinge în amiaza fierbinte o nuanță de recunoștință pentru promptitudinea lui. Vezi că e o sticlă la mine în poșetă. Aia în care am pus dimineață cafeaua. O speli și pui apă în ea.
Don Stephano culese sticla plină de zaț.
– Asta?
– Aia, da. O speli bine și o umpli cu apă.
El dădu din cap.
– Și nu întârzii, adăugă ea repede. Bine?
– Bine, Eea.
Se îndreptă de umeri și adăugă hotărât, mai mult pentru sine: Am plecat!
-Hei, pleci și nu mă săruți? strigă ea cu un reproș prefăcut, alintată. Dar unde te trezești?
Don Stephano se aplecă și o sărută scurt pe buze. Precis că săruturile îndrăgostiților de alături o excitaseră și îi aduseseră aminte că dragostea înseamnă și așa ceva. Dulcineea nu îi spusese niciodată că îl iubește. Nu îl alintase niciodată, în niciun fel. Nu se purtase niciodată ca o femeie îndrăgostită. Simți situația oarecum nefirească.
-Și să fii cuminte, da? mai adăugă ea, zâmbind cu un anume subînțeles.
Don Stephano o luă pe buza umedă a plajei și merse mai departe trecând cu privirea peste trupurile goale lungite pe cearceafuri.
La naiba! Iar nu fusese convingător.
Scrisoarea pentru Dulcineea, concepută cu atâta migală, fusese, în cele din urmă, prea lungă și nu se mai simțise în stare să o transcrie. Zăcea și acum, în ciornă, pe unul din rafturile Marelui Stelaj. Explicațiile date mai târziu prin viu grai, cu ezitările și inexactitățile inerente, nu avuseseră alt efect decât o complicare și mai mare a situației din care, prin lipsa ei de încredere în ceea ce el tocmai îi explica, Dulcineea ieșise învingătoare și mulțumită dintr-un război de operetă care se dorise, de fapt, o strângere de mână. Era prea convinsă că avusese dreptate iar explicațiile lui, în loc să îl scuze, mai mult îi întăriseră convingere că la mijloc fusese ceva necurat. Don Stephano se făcuse mic, se declară însingurat și neînțeles pe lumea aceasta și, cu inima îndurerată, lăsase chestiunea într-un suspans iritant. Trecuse apoi în bucătărie, unde, cu infinită grijă să nu scape vreuna sau să o spargă, începuse să spele farfuriile lingurile și lingurițele, oalele și cratițele care se strânseseră în chiuvetă.
Ajunse pe terasă și, cu cratițele alea spălate în minte, își cumpără brusc o sticlă de bere.
– Don Stephano!
Cineva îl striga.
Se îndreptă spre masa la care se vedeau câțiva bărbați și câteva femei în îmbrăcămintea sumară a verii și recunoscu pe câțiva dintre ei: Lona, soția lui Don Aleco Procurorul, Don Adriano Numerico, cel cu mintea dusă în numere și cu barba tăiată drept ca o măturică pentru firimiturile de pe masa din bucătărie, și pe însuși Don Aleco Procurorul în persoană, cocoțat pe speteaza unui scaun de la înălțimea căreia încerca pofticios conținutul unei sticle cu bere.
– Îngeri albi se aruncă din albastrul cerurilor în piscina cu vodcă la vederea ta, luminate Don Stephano! zise de sub nasul lui drept și frumos Don Aleco, salutându-l de la înălțime cu sticla de bere.
– Bună să vă fie inima, cinstiți înotători! Ce faceți voi aici?
– Vrem să ne înecăm dar berea asta e numai până la genunchi, răspunse Don Aleco, arătând dezamăgit către lada cu sticle de sub masă.
Lumea era normală.