Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 2

 

Stătea sprijinit într-un cot și uitase cu totul de iritarea pe care i-o produsese piatra din nisip peste care așternuse prosopul.

În fața lui, la numai câțiva centimetri, începea corpul aromat ca un fruct și colorat de soare al Dulcineei.

Trântită pe burtă și sprijinindu-și bărbia în palme, Dulcineea citea dintr-o carte deschisă între coatele ei pe cearceaf și era atât de absentă încât își lăsase acolo numai trupul, singur și deplin, frumos și comestibil, la îndemâna oricărui ochi. Don Stephano se uita la ea pe furiș, de parcă să o privească ar fi fost un delict, și tot uitându-se se cufunda într-o dulceață care îl învăluia și îl izola de restul lumii.

Ziua era minunată, marea era minunată, femeia lui, cea care îi dădea putere și plăcere, era minunată. E adevărat că el nu găsea niciun rost în a sta întins ore întregi la soare, nemișcat ca un cadavru pe un cearceaf dar la fel de adevărat era că pentru ea ar fi stat și în cap, dacă era nevoie. Cu săptămânile.

Privi în lungul plajei trupurile goale, abandonate pe cearceafuri în moleșeala amiezii. Aerul dansa încins peste nisipul alb și făcea ca toate trupurile acelea să pară departe. Își coborî din nou ochii pe trupul armonios al Dulcineei. Era lângă el. Atât de aproape, atât de sigur aproape, încât nu trebuia decât să întindă mâna și să îi mângâie umărul ca să îi simtă rotunjimea în palma lui făcută căuș. Întinse mâna și îi atinse cu vîrful degetelor umărul rotund înfierbântat de soare. Dulcineea tresări și își întoarse ochii spre el.

 -Ce e? întrebă ea moale.

Don Stephano o privi o clipă drept în ochi și tăcu.

Ce e, ce e. Ce era? Habar nu avea.

-Îți place aici?

Dulcineea se simți datoare să se gândească. Strâmbă puțin din nas și zise ca o fetiță care era obișnuită să facă nazuri:

-Nu știu. Încă nu pot să-mi dau seama. Dar cred că nu prea.

Prostii, gândi Don Stephano. Dar a fost ideea mea să venim aici iar ideile mele sunt proaste. Trebuie neapărat să spună că nu îi place.

-Ei, mormăi el, închizând ochii și lăsându-și capul pe prosop, o să îți placă până la urmă, sunt sigur, ai să vezi.

Ce stupid, mai gândi el simțind cu ultimele resturi de minte că Dulcineea îi era dragă și pentru prostiile ei.

Când deschise din nou ochii, Dulcineea scutura un colț al prosopului ca pretext pentru ca în nesfârșita ei pudoare să poată urmări cu coada ochiului cuplul de tineri goi și îndrăgostiți de pe cearceaful alăturat care se sărutau cu o seriozitate tulburătoare. O urmări până când din senin, îi reveni una din neliniștile lui obsedante. 

-Hei, o strigă el încet.

 Ea se întoarse și zâmbi.

 -Ce faci? Ai dormit? îl întrebă.

 Don Stephano dădu din umeri fiindcă nu era prea sigur care din stările lui se pot numi somn.

 -Nu, cred că nu. Am stat așa, întins.

Apoi se ridică și el în capul oaselor și acum, umăr lângă umăr pe cearceaf, priveau amândoi peste mare. În depărtare se profila la orizont silueta vagă al unui vapor. 

-Stepho…

-Ce e?

-Mie mi-e sete..

Pe buza umedă a plajei se deșirau molcom valuri mici iar deasupra, se învârteau pescăruși mari.

-Ție nu ți-e sete? întrebă ea după câteva clipe, mirată de lipsa lui de reacție.

El mai privi o dată peste mare deși înțelesese foarte bine ce voia Dulcineea să spună. Apoi se conformă.

Se ridică apoi brusc în picioare și zise:

-Ba, bineînțeles că mi-e sete și mie. Se poate să nu-mi fie sete, Eea? 

 Se pipăi după bani și începu să-și tragă pantalonii pe el.

 – Auzi, zise ea, tu râzi de mine?!

 Don Stephano luă o mină foarte serioasă.

 -Se poate, Eea? Să râd eu de tine? Ce vrei să-ți aduc?

 -Apă, răspunse ea și din glasul ei, undeva într-o depărtare muzicală, se putea distinge în amiaza fierbinte de pe plajă o  nuanță  de  recunoștință  pentru promptitudinea lui.

– Vezi că e o sticlă la mine în poșetă. Aia în care a fost cafeaua. O speli și pui apă în ea și mi-o aduci, că mi-e o seteee…

Don Stephano culese sticla plină de zaț. Dulcineei îi era foarte sete

 -Asta?

 -Aia, da. O speli bine și o umpli cu apă. 

 El dădu din cap.

 -Și nu întârzii, adăugă ea repede. Bine?

 -Bine, Eea. 

Se îndreptă de umeri și adăugă hotărât, mai mult pentru sine: Am plecat!

-Hei, pleci și nu mă săruți? strigă ea cu un reproș prefăcut, alintată. Dar unde te trezești? 

Don Stephano se aplecă și o sărută scurt pe buze. Precis că săruturile îndrăgostiților de alături o excitaseră și îi aduseseră aminte că dragostea înseamnă și așa ceva. Dulcineea nu îi spusese niciodată că îl iubește. Nu îl alintase niciodată în niciun fel. Simți situația oarecum nefirească.

-Și să fii cuminte, da? mai adăugă ea, zâmbind cu un anume subînțeles.

O luă pe buza umedă a plajei și merse mai departe trecând cu privirea peste trupurile goale de pe cearceafuri.

La naiba! Iar nu fusese convingător.

Scrisoarea pentru Dulcineea, scrisă cu atâta migală, fusese în cele din urmă prea lungă și nu se mai simțise în stare să o transcrie pe o hârtie velină și albă. Zăcea și acum, cu floricele și cu calul cu coada prea lungă pe ea, pe unul din rafturile Marelui Stelaj. Explicațiile prin viu grai, cu ezitările și inexactitățile inerente, nu avuseseră alt efect decât o complicare și mai mare a situației din care, prin lipsa de încredere pe care ea i-o arătase în ceea ce el tocmai îi explica, Dulcineea ieșise învingătoare și mulțumită dintr-un război de operetă care se dorise, de fapt, o strângere de mână.

Era prea convinsă că avusese dreptate iar explicațiile lui, în loc să îl scuze, mai mult îi întăriseră convingere că la mijloc fusese ceva necurat.

Don Stephano se făcuse mic, se declară însingurat și neînțeles pe lumea aceasta, singura, și, cu inima îndurerată, lăsase chestiunea într-un suspans supărător și coroziv. Trecuse apoi în bucătărie, unde, terapeutic și cu infinită grijă să nu scape vreuna sau s-o spargă, începuse să spele farfuriile de mărimi și culori diferite care se strânseseră în chiuvetă laolaltă cu linguri și lingurițe.

Ajunse pe terasă și, cu cratițele spălate în minte, își cumpără, brusc, o sticlă de bere.

– Don Stephanooo! 

Cineva îl striga.

La o masă de pe terasă se vedeau câțiva bărbați și câteva femei în îmbrăcămintea sumară a verii care îi făceau mâna. Recunoscu pe câțiva dintre ei: Lona, soția lui Don Aleco Procurorul, cea care uneori se purta cu totul de neînțeles, Don Adriano Numerico, cel cu mintea dusă în numere și cu barba tăiată drept ca o măturică pentru firimiturile din bucătărie, și pe însuși Don Aleco Procurorul, cocoțat pe speteaza unui scaun de la înălțimea căreia micșora din când în când conținutul unei sticle cu bere. 

-Din albastrul cerurilor, îngeri se aruncă în piscina cu vodcă la vederea ta, luminate Don Stephano! zise de sub nasul lui drept și frumos Don Aleco, salutându-l de la înălțime cu sticla de bere.

 -Bună să vă fie inima, cinstiți înotători! Ce faceți voi aici?

-Vrem să ne înecăm dar berea asta e numai până la genunchi, răspunse Don Aleco, arătând dezamăgit către lada cu sticle de sub masă.

 Lumea era, normală. Da. Ce bine că lumea era normală. Și, mai ales, reală. 

Apoi însă, când văzu copertina fluturând se simți foarte vinovat. Băuse două beri și uitase cu totul de crătiți. Să fi trecut mai mult de jumătate de oră de când plecase de pe plajă?

Se despărți de cei de la masă în mijlocul unei conversații savante spunând că îl așteaptă Dulcineea pe plajă, probabil furioasă, de parcă ceilalți ar fi știut cine era Dulcineea. Ajunse la dușuri, clăti la repezeală sticla, o umplu cu apă și o luă spre plajă pe cărăruia de pe faleză. Din cauza vântului, marea făcea acum valuri mult mai mari decât atunci când plecase.

Când ajunse lângă scara de lemn, văzu pe plajă o mulțime de oameni strânși roată în jurul a ceva pe care el nu-l putea desluși. Grăbi, curios, pasul într-acolo și se neliniști. Nu putea să distingă chipurile dar simți îngrijorarea și stupoarea care pluteau ca un nor toxic deasupra mulțimii și, din senin, i se strânse inima presimțind parcă o nenorocire.

Automat, gândul îl duse la Dulcineea.

Coborî scara în fugă, zgâriindu-se în așchiile ei de lemn și intră printre oamenii goi și stupefiați. Își croi drum printre ei cu coatele și cu umerii, stârnind murmure de nemulțumire și ajunse la mijloc, acolo unde, ca în ochiul uraganului, locul era gol.

Dintr-o dată, mintea i se întunecă și simți cum îl ia un leșin.

Cercul acela de nisip, pe care, cu fața îngropată în nisip de parcă ar fi vrut să-l respire, cu mâinile răsucite straniu într-o poziție pe care un trup viu nu o putea niciodată suporta, zăcea moartă Dulcineea, se învârtea cu repeziciune ca o elice de elicopter ce urma să îl ridice în aer.

Simți cum leșină.

Pe trupul Dulcineei se uscau resturi de alge verzui din care picura sarea.

Voi să întrebe pe cineva ceva dar își dădu seama că nu mai poate vorbi. Din gât, devenit brusc o bubă coaptă și dureroasă, nu îi ieșea nici un sunet. Văzu ca prin vis cum cineva se apropie de trupul acela plin de nisip și alge. Erau doi bărbați în halate albe care se învârteau prin aer ca palele unei elice. Totul se învârtea, unele obiecte într-o direcție, alte obiecte în altă direcție.

Don Stephano simți o durere groaznică în piept și muri.

Apoi rămase nemișcat.

Își dădea seama că ar fi trebuit să se ducă acolo lângă ea, să facă ceva, să facă ceva. Dar nu făcea nimic. Stătea mort și se uita la Dulcineea, moartă.

Cei doi bărbați întoarseră trupul și începuseră să-l tragă, fiecare de câte o mână, lăsând în urmă pe nisip ultima lui dâră. Cineva întinse un cearceaf. Lumea se foi, cuprinsă brusc de un freamăt de groază ca într-un ritual arhaic în care tocmai se comisese un sacrificiu.

Don Stephano privi cu atenție.

O privi cu toată atenția de care era în stare ființa lui pe Dulcineea cea târâtă pe nisip și, dintr-o dată, simți că începe să se umfle cu repeziciune. Brusc, costumul acela de ghips în care murise cu câteva clipe mai înainte plesni și se sparse în bucăți iar trupul începu să i se umfle cu o viteză fantastică ca un balon. O clipă crezu că va muri de-a binelea. Deși fața Dulcineei era atât de acoperită de nisip și de alge încât nu se mai putea recunoaște mare lucru din chipul acela, totuși aceea nu era Dulcineea.

Huhu-huuu!…

Aceea nu era Dulcineea și Dulcineea nu era deci moartă! Dulcineea nu era deci moartă! Se pipăi cu degete tremurânde pe abdomen. El însuși era viu. Bărbații traseră cu greu trupul mort pe cearceaf și tot cercul de oameni se mișcă asemeni unui singur animal cu multe picioare într-acolo.

Don Stephano rămase pe loc și memora.

Memora locul, timpul, oamenii, cerul, firele de nisip mișcate de pașii animalului multiplu, cadavrul. Se memora pe sine. Inima îi bătea cu repeziciune. O femeie în vârstă venită chiar atunci se prăbuși în hohote de plâns peste cadavrul de pe cearceaf și începu să urle de durere lovind puternic și repetat cu mâinile în nisip și spunând cuvinte din care nu se înțelegea nimic.

Ceilalți priveau înmărmuriți iar în ochii lor se putea citi o stranie extenuare.

Don Stephano începu să se retragă, cu grijă, evitând orice atingere cu vreunul din mulțimea rotundă. Ieși din trupul animalului de oameni după care, cu o vioiciune de sălbăticiune, o zbughi prin nisipul încins spre locul unde o lăsase pe Dulcineea. Era atât de ușor încât mai încetini pasul de teamă ca la o mișcare mai bruscă să nu se ridice din greșeală în aer.

Dumnezeule, ce se speriase! Dulcineea nu era deci moartă! Nu era moartă deloc!… Ba dimpotrivă, uf, la câțiva metri de țărm, acolo unde apa îi ajungea până la brâu, cu brațele ridicate ca să se apere de valurile care nu-i dădeau pace, o văzu cum se juca în apă, cuminte și sacră.

Senzația de fragilitate și delicatețe i se descărcă în trup ca o febră și îl înmuie de dor, de bucurie și de dragoste. O bucurie de neînțeles. În colțul ochilor i se strânse, incompletă, o lacrimă. Fără să se mai gândească la altceva, purtat numai de atracția magnetică ce venea dinspre linia sânului ei mic în care se spărgeau valurile, o porni, îmbrăcat cum era, împiedicându-se în valuri, spre ea. Ea era atât de concentrată asupra valurilor și stropilor care păreau să o impacienteze, încât nu-l observă decât atunci când el se aruncă asupra ei din spate și începu să o sărute. 

– Stepho, hei, Stepho, ce faci? 

Însă Don Stephano nu putea vorbi. 

– Ce faci, măi, articula ea fericită, printre stropi și sărutări.  O privi de aproape în ochi și râse cu o bucurie de neînțeles. Femeia aceasta nu murise. 

– Ce faci, aici? întrebă el neștiind ce să spună altceva.

 -Stepho, tu nu ești normal, zău! Ce-i cu tine, așa, în apă? zise ea, arătând spre hainele lui șiroinde și lipite de piele.

O porniră prin valuri spre țărm.

 -Nu-i nimic. Mi-a fost, așa, dor de tine. Mi-a fost drag de tine. Am venit repede la tine. Ce făceai tu în apă? Ea dădu din umeri. Te jucai? Ea dădu iarăși din umeri. Te jucai, concluziona el.  Ajunși lângă cearceaf, Dulcineea se trânti cu grația ei obișnuită.

 -Dă-ți jos pantalonii și pune-i undeva, aici, să se usuce. Măi, măi, măi… Cum ai să mergi acum pe tren, dacă nu ți se usucă hainele?

Don Stephano zâmbi tâmp și dădu din umeri. La asta nu se gândise. Începu să se descheie la pantaloni.  -Și apa?

 -Apa?! întrebă el în ecou, cu teamă. Apa… ceam făcut cu ea?! se întrebă el oprindu-se din desfăcutul pantalonilor.

Dulcineea se încruntă.

  -N-ai adus apă?!

  Don Stephano bâigui ceva. 

 – Ba da… am adus dar… nu înțeleg, nu știu ce-am făcut cu ea, zise el vinovat, uitându-se în jur să vadă dacă nu cumva sticla era pe undeva pe acolo. Cred că… cred că am pierdut-o, zise el, încercând să evite privirea din ce în ce mai apăsătoare a Dulcineei. În mare, da, în mare, exclamă el arătând cu brațul sper valuri. Am scăpat-o în mare, da…

Rămase așa, privind marea, de parcă cineva urma să îi aducă de acolo sticla înapoi. Într-un târziu se întoarse spre Dulcineea având de gând să se scuze printr-un zâmbet însă în clipa în care îi văzu privirea zâmbetul îi rămase înăuntru. Se pierdu dintr-o dată.

  -Și de ce ai stat așa de mult? 

  Începea să devină cu adevărat vinovat.

 -M-am întâlnit cu niște amici și am stat puțin pe terasă. Am băut o bere… adică niște bere, pe terasă, știi… 

 Se cam bâlbâia. Foarte rar i se întâmpla să se bâlbâie.

 -Ai stat puțin? ridică ea tonul într-un fel numai de ea știut. Tu știi cât m-ai lăsat singură aici?

 -Cât ? întrebă el sincer curios.

 -Cât?! Două ore. Stau ca proasta de două ore singură pe plajă și tu stai la bere pe terasă. Stai cu toți ăia… ce-ți pasă că eu te aștept…

 -Ei, Eea, de ce vorbești prostii…

 -Care prostii, Stepho, care prostii? Ai plecat să aduci apă, spunând că te întorci repede, și vii după două ore fără apă și mirosind a băutură. Știi că nu suport să bei. 

 În vocea ei se simțea o nuanță de dispreț.  

– Iar eu stau ca proasta de una singură pe plajă și te aștept pe tine!

Brusc, haloul de fragilitate al Dulcineei dispăru din mintea lui. Don Stephano se făcu mic, îi aruncă o privire de câine alungat din curte și se ridică cu durere în văzduh.

-Te rog să mă ierți, zise el moale, din văzduh.    

Începu  să  se  dezbrace  cu  gesturi  lente, însingurat. Își scoase cu greu pantalonii iar din buzunarul lor de la spate extrase portofelul cu acte. Rețetele și adeverințele, foițele cu diverse însemne și sigilii, buletinul de identitate și cele câteva bancnote cu figura buhăită a regelui erau toate înmuiate de apă. Cerneala de pe unele se întinsese pe altele făcându-le probabil inutilizabile. 

Ce putea să mai spună? Dulcineea avea perfectă dreptate.

-Am scăpat sticla în mare când veneam spre tine, adăugă el după câteva minute, fără nici un rost. Apoi, încet, fără modulație, fără curaj: Dacă vrei, mai mă duc o dată.

Dulcineea zâmbi strâmb și zise caustic:

-Nu, mersi! Nu mai îmi e sete.

Apoi se întoarse ostentativ pe cearceaf cu spatele spre el.

Don Stephano știa ce înseamnă asta. Își scoase slipul din sacoșă, întinse pantalonii la uscat și zise încet:

– Mă duc să mă plimb puțin.

***

Răspândește asta pe

Scrie un comentariu