Capitolul 2

 

Acum trebuia scrisă o scrisoare!

Se așeză la măsuța din camera din spate, atent să nu deranjeze cele câteva floricele pe care le pusese de dimineață într-un pahar de plastic, și își suflecă mânecile.

Era conștient că urma să scrie cea mai importantă scrisoare din viața lui și trebuia să o scrie foarte bine. O scrisoare la care se gândea neîncetat de ieri de la ora cinci fără un sfert și care, odată scrisă, trebuia să limpezească pentru totdeauna întâmplarea aceea nedreaptă care îl supăra de fiecare dată când se gândea la ea.

Și asta îl emoționa.

Puse penița pe hârtie. Dar, pentru că încă nu se simțea cu adevărat pregătit să înceapă scrisoarea, făcu mai întâi o mâzgălitură mică în colțul de sus al paginii. În felul acesta probez și penița, se gândi el. Apoi mai făcu una, mai complicată, ca și cum ar fi desenat o casă. Apoi mai făcu una care semăna cu un cal care avea o coadă foarte lungă de pisică. Apoi, brusc, se ridică în picioare, ieși iar în curte și o luă la fugă spre tomberoane. Deschise capacul celui în care aruncase sacul, intră pe jumătate în el și începu să răscolească ca turbat prin resturile de acolo. O bucătăreasă trecu chiar atunci spre cantină, îi văzu picioarele ieșind din tomberon și se gândi că un om fusese aruncat la gunoi dar nu încăpuse pe de-a-ntregul. Își făcu cruce și fugi repede mai departe, cu gând să le povestească și celorlalte care învârteau cu făcălețuri mari în oale.

După câteva minute apăru și capul lui Don Stephano, întreg. Ieși mulțumit cu călimara de argint în mână! O găsise, neatinsă!

Se întoarse repede în cămăruța din spate și o puse pe colțul mesei. Era frumoasă și din ea, de-a lungul vremurilor se scriseseră hrisoave, rugăciuni, hotărâri și indulgențe importante. Dopul ei în formă de cap de dragon era atât de bine strâns încât toată cerneala era încă înăuntru, numai bună de folosit.

Alese o coală de hârtie nouă, puse penița pe ea și începu scrisoarea prin a o anunța că, deși el s-a schimbat și s-a maturizat, în continuare i se părea la fel de supărător faptul că toată lumea promitea monștri cu gheare și solzi, cu multe capete și cu multă pucioasă dar că nimeni nu se ținea, până la urmă, de cuvânt. Că toate novelele care circulau legate în piele prin librării și biblioteci, erau doar închipuiri lipsite de rost. Își dă seama, spune el mai departe în scrisoarea pe care Dulcineea urma să o primească a doua zi dimineața, la vremea aromitoarei cafele rumenită în soarele coloniilor, că a făcut o greșeală copilărească atunci când a mai putut crede că monștrii și căpcăunii de care trebuie scăpată lumea există cu adevărat și că pot fi găsiți dacă îi cauți. Și, desigur, omorâți prin tăierea capetelor. Știți bine, scumpă doamnă, că în lungile și aventuroasele mele peregrinări, chipul vostru mi-a fost mereu altar și icoană; la el m-am închinat, pe el l-am visat, în el am crezut, pe el l-am sărutat în toate închipuirile și în toate luciurile de apă în care se oglindea. Chipul Vostru mi-a fost soare și lună, apă și pâine, aer și vis…

Dar, și aici Don Stephano simți o oarecare strângere de inimă, vedeți, în urma tratamentului de la Cordoba, steagul meu a căzut. Da, domniță, steagul meu cu însemnele voastre brodate cu fir alb și galben pe mijloc, a căzut într-una din zile, chiar după injecțiile de la ora zece, în latrina spitalului. Și, înainte ca eu să mai apuc să zic sau să fac ceva, o maică de serviciu, al cărei singur rost este să tragă cu ochiul prin chilii să vadă facă toată lumea doarme sau stă cuminte pe pat cu ochii la tavan și să inspecteze băile ca să vadă dacă sunt spălate și dezinfectat după cum cere Maica Antoaneta, a tras apa după el.

L-am văzut cu ochii mei cum s-a dus, bulbucăind, pe conductă, gata să o înfunde. Apa se colorase în roșu ca atunci când speli la canal o găină căreia tocmai i-ai tăiat gâtul și mai sângerează încă.

Prin urmare, scumpă Doamnă, după injecțiile de ora unsprezece chipul dumneavoastră, brodat în fir galben de aur de Andaluzia și argint strălucitor de Toledo, Dumnezeu să mă ierte, mi s-a șters de pe pânza ochilor de parcă l-ar fi descusut cineva de acolo, fir cu fir, și s-a pierdut într-un adânc din care doar vreo minune de l-ar mai putea scoate. Numai că, după injecțiile de la ora doisprezece, și în privința minunilor, scumpă Doamnă, eu unul m-am lămurit pe deplin. Le înțeleg bine.

Minunile!…

Minunile, doamnă, nu sunt altceva decât împletituri de aer. Credeți-mă!

Da, da! Împletituri de aer!

Adevărul este că așa nu mai mergea! Viața era deja foarte complicată, iar femeia aceasta, în loc să o simplifice, o complica de zece ori mai mult decât deja era. Trebuia, odată și odată, făcută să înțeleagă că lucrurile nu mai puteau merge așa.

Ridică ochii din scrisoare spre dealurile de dincolo de calea ferată și o văzu pe Dulcineea cum dansa goală în aerul încins. Chiar și de la depărtarea aceea, se vedea cât de întinsă și lipsită de denivelări sau bube comune pielii omului era pielea Dulcineei; cât de pietroasă și fermă era carnea din coapsele ei, care păreau niște trupuri de delfin alunecoase și inteligente, obișnuite să pășească și să trăiască pe uscat. Umerii ei erau atât de plini și atât de femeiește rotunjiți încât dintr-o îmbrățișare a ei înțelegeai ce înseamnă raiul pentru un bărbat; iar gleznele îi erau atât de subțiri și delicate încât în visele lui Don Stephano chiar și tinerele căprioare din pădurile umbroase ale Andaluziei se înverzeau de invidie.

Da, trupul ei era minunat.

Și îi era foarte necesar. Lui.

Calcarul galben al dealurilor străpunse trupul Dulcineei și îl destrămă. Își lăsă ochii în jos.

Acum, după ce o văzuse prin aer și își umpluse din nou mintea și dorința cu ea, Don Stephano deveni mai înțelegător și mai drăgăstos. Continuă îmbunat și iubitor. Deci, draga mea Eea, după cum îți spuneam uneori, când stăteam amândoi în fotolii iar tu iți pileai unghiile cu pila mica de argint pe care mi-ai spus că ai cumpărat-o acum două veri din Alicante, în peripețiile mele am cunoscut oameni și locuri, istorii și animale, plante și roci, mecanisme și vietăți de tot felul. Am fost lacom într-un fel pe care, din păcate, tu nu îl cunoști, și le-am adunat pe toate pe meninge.

Făcu o scurtă pauză străfulgerat de o revelație anatomică: Dar, la urma urmei, ce este doamnă, și meningele acesta? se întrebă el, deziluzionat de această revelație viscerală. Ce atâta tura-vura cu meningele acesta? Ce altceva este dacă nu doar o pieliță gânditoare, subțire ca borangicul și mică cât o batistuță? Atât! O batistuță gânditoare. Și pentru că l-am încărcat prea mult cu tot felul de lucruri care nu îi făceau trebuință, am ajuns, chiar când mă așteptam mai puțin, la Cordoba.

Sunt spitale foarte bune acolo.

Nu mai insist însă acum pentru că, de fiecare dată când am încercat să îți povestesc câte ceva din ce mi s-a întâmplat, serialele sud americane și unghiile tale moi și fără calciu erau mai importante decât povestea mea. Sigur că și unghiile sunt importante în alcătuirea unei femei dar asta nu înseamnă că trebuie să vorbesc singur atât de mult.

Don Stephano se încruntă amintindu-și ecoul slab pe care povestirile lui îl găsiseră în sufletul Dulcineei și indiferența cu care îl ascultase în timp ce, trântită în fotoliu, se masa pe pomeții obrajilor cu o cremă alba și citea programul TV dintr-un ziar local. Își căuta emisiunile ei preferate despre animalele de companie, și mai cu seamă cele despre câini și pisici și, deși știa că acestea se difuzau marțea și vinerea, imediat după știrile de seară, ea voia totuși să se asigure că sunt tipărite în ziar. Și din cauza aceasta citea programul TV de câteva ori pe zi. Ziarul scris era mult mai important decât poveștile vorbite ale lui Don Stephano. Cățelușa molfăia un os artificial, gălbui, cumpărat din Alicante, cu aromă de miel, trântită pe covor chiar în dreptul oglinzii iar Iko se lungise pe brațul fotoliului și dădea din când în când, ca și cum ar fi vrut să alunge o muscă, din vârful cozii, așa cum numai pisicile pot. Probabil visa.

Făcu din nou o pauză și se uită în jurul său de parcă ar fi auzit ceva. I se păru că cineva bătuse la ușă.

Se duse și deschise.

Nu era nimeni.

Se întoarse, se așeză în scaunul adus de la ateliere și continuă:

Mă văd nevoit acum să îți scriu pentru că tu, dacă nu ai un suport exterior de memorie, ai obiceiul acesta, prost, să uiți totul repede și pe urmă să confunzi lucrurile între ele. Și mai ales lucrurile în care sunt și eu amestecat. Iar la urmă să mă scoți vinovat pe mine de tot ce se întâmplă rău!

Și aici deveni dintr-o data, i se păru lui, glacial:

Însă, doamnă, ceea ce vreau eu să vă spun acum este în legătură cu altceva. Trebuie să vă povestesc și să va explic pe îndelete chestiunea aceasta îngrozitoare care s-a petrecut ieri. Adică întâmplarea aceasta cu zarzavatul din cauza căreia ne-am și despărțit. Da, zarzavatul acela pe care nu am mai reușit să vi-l aduc.

Mărarul și restul…

Dar asta, își dădu el seama, nu era deloc o chestiune simplă. Lăsă tocul din mână, își flectă de câteva ori degetele ca într-un exercițiu de gimnastică, se uită peste cotoarele cărților de pe Marele Stelaj din fața lui și, văzu în minte, fără nicio legătură, o mare albastră și un pescăruș alb deasupra ei. Pescărușul plana pe curenți de parcă ar fi stat pe loc, la fel cum plana și el prin viața lui, mereu pe loc în timp ce timpul trecea pe sub el, ca un curent. Și pentru că de ceea ce urma să scrie acum depindea fericirea sau nefericirea vieții lui, decise să nu se grăbească ci mai întâi să își aprindă o țigară. Așa că fumă în liniște, singur în odăile lui, privind cu ochii îngustați prin geamul ferestrei, nemișcat, ca un manechin de paie prevăzut cu un mecanism demonstrativ de fumat.

Deci, draga mea, uite cum stau lucrurile.

Eu, după cum știi, că doar erai și tu de față, am plecat de acasă pe la trei și jumătate, deoarece aprozarul deschide la patru și mi-am zis să ajung mai devreme ca să prind un loc mai bun la coadă. Era al naibii de cald, fără nicio scamă de nor pe tot cerul și nici o adiere de vânt. Aerul stătea drept-drept, în coloane transparente înalte și pătrate și se încingea. Am plecat cu cămașa aceea galbenă cu mâneci scurte pe care nu ai vrut tu să o calci când ai călcat lucruri de-ale tale, spunând că nu suporți să calci. Am înțeles, nu suporți. Sunt lucruri în viață pe care nici eu nu le suport. Tocmai pentru că știam că e joi și bagă trufandale, am luat cu mine două plase, cea roșie cu găuri mici și cealaltă, mare, violetă și, am plecat așa, în două culori, spre aprozar. E criză de legume, de carne, de lapte, de cafea, de ulei și de apă minerală, iar zarzavatul e puțin și greu de găsit. Asta o știi și tu, dar ceea ce nu știi este că nici în închipuirea mea cea mai neagră nu mai văzusem o coadă așa de lungă vreodată.

Adică, la aprozar era o coadă mai lungă decât toate cozile pe care le văzusem vreodată la vreun aprozar. Sau chiar la vreo măcelărie.

Poate tu ai văzut cozi mai lungi, dar eu nu.

Era adică un animal lung și nervos în care foarte, foarte mulți oameni, care nu se cunoșteau între ei, se împingeau unii în alții, se frecau, se scărpinau și încercau să se țină la distanță unii de alții, ca să poată respira. Cam două sute de bărbați și femei așteptau ca cineva să le pună masa și să înceapă odată, pentru numele lui Dumnezeu, distracția. Fripturi și pahare cu vin, ciorbe acre, ardei iuți și o învârtită și o tropăită cu strigături și cimilituri din zonă. Și din folclor în general. Erau în coadă locuitori din toate stările și din toate străzile inclusiv navetiști, tractoriști și țigani din căruțele cu coviltir care trec joia pe la noi prin orășel după fier vechi și sticle goale. Am văzut la coadă contabile cu ochelari în dosul cărora visau un fel bărbați tineri care le mângâiau, alături de femei în papuci de casă care aduceau un iz proaspăt de usturoi și tocăniță de piept de pui. Bărbați în pijama și cu bocanci descheiați, luați direct pe piciorul gol, copii cu suzete de la frații lor mai mari și bătrâne cu andrele pentru ciorapi de lână. Unii tușeau și scuipau pe cimentul pieței apoi dădeau cu piciorul peste scuipat pentru că în felul acesta, fiind mai întins, scuipatul se putea evapora mai ușor.

Să fi fost, cred, vreo patru și jumătate când fetele alea doua, scunde și vorbărețe, au scos cântarele pe tarabă și au început să vândă legumele.

În clipa aceea, Animalul a nechezat brusc și s-a iscat o debandadă anxioasă și o vociferare a întregului Animal în limba acelui Animal. Acum era exact invers: toată lumea voia să se apropie cât mai strâns unul de celălalt. Oamenii se luau în brațe unii pe alții și se sudau pentru a ajunge cât mai aproape de cântare și de lăzile cu ardei capia care erau puse una peste alta lângă zid, în spatele tarabei. Puteai să îți dai seama cam ce a mâncat fiecare după cum îți respira în față. Sunt convins că unii se și excitau de la cururile mari ale gospodinelor pe care trebuiau să le țină peste vintre. Nu, nu, să nu te gândești că și eu. Eu nu!. Eu stăteam mai pe margine. Și, draga mea, am să te rog să fii atentă pentru că de aici începe dezlegarea acestei enigme care mă pune pe mine într-o lumină atât de nefavorabilă în fața ta. Lumea mănâncă ciorbă multă și rântașuri la fel, pentru că sunt spornice, umplu burta la copii cu pâine, și de aceea fiecare din cei din fața mea voia să cumpere de toate: adică și vinete, și ardei gras, și cartofi, și piersici și struguri. Îți dai seama că fiecare din aceste produse trebuia cântărit. Lăzile cu roșii erau într-o parte, alea cu vinete în altă parte, alea cu ardei în altă parte. Ca să le cântărească trebuiau toate luate din lăzi și puse în cupa cântarului. Apoi le descărcau de acolo în sacoșa clientului iar acesta trebuia să se caute prin buzunare după bani și să plătească. Nu toată lumea numără foarte repede și foarte exact și nu toată lumea are banii potriviți. Vreau, adică, să spun, că rândul avea nevoie de cel puțin, repet, cel puțin două minute pentru a fi eliberat de o persoană. Să facem socoteala : aveam în față două sute de persoane. Asta cât înseamnă? Înseamnă două sute ori doi, patru sute de minute; împărțit la șaizeci cât fac? Fac mai mult de șase ore. Bine, să presupunem că nu erau două sute, că erau o sută de persoane. Cât fac? Trei ore și ceva. Nu?

În momentul acela Don Stephano tresări, se opri din scris și își încordă auzul. Avusese impresia că cineva ciocănise la ușă. Rămase câteva clipe cu capul pe jumătate întors spre ușă, cu urechea ciulită.

Acum nu se mai auzea.

Era o nemulțumire de-a lui aceasta. Un lucru pe care nu și-l putea explica și care îl rușina: i se părea des că cineva ciocănește la ușa lui. Se ducea, deschidea, nimeni. De cele mai multe ori nu era nimeni. Și atunci rămânea rușinat în cadrul ușii de parca cineva l-ar fi văzut și ar fi ras de el. Ba uneori făcea chiar câțiva pași în afară, să se convingă, gândindu-se că presupusul vizitator, în timpul în care se ridica el de la măsuță și până ajungea la ușa de la intrare, putea să plece și să fi dat deja primul colț.

Mai așteptă câteva clipe apoi, nesigur, se ridică din scaun și porni spre intrare. Deschise.

Nimeni.

Rămase totuși în cadrul ușii preț de câteva secunde, ca să se justifice în fața nenumăratelor ființe de aer care îl priveau din fața spălătoriei, de pe acoperișul cantinei și de pe banca de fier din fața atelierelor unde mai stătea uneori, când îl captura cu una din poveștile lui fantastice și încâlcite pe care niciodată nu le ducea la sfârșit, Nutzio, cel care voia să facă afaceri dar nu știa cum să înceapă. Nu avea capital. Apoi, după ce se simți justificat, privi cercetător tufa de trandafiri de la capătul aleii.

După care, închise ușa și se întoarse în cameră.

Reveni la scrisoare cu sentimentul unei inutilități obositoare și hotărât să o termine cât mai repede. E adevărat că avusese de gând să îi relateze Dulcineei tot ce se întâmplase la aprozar în cele mai mărunte amănunte, însă acum se răzgândise. Nici el nu ar fi putut să spună de ce. Apucă tocul din lemn negru de abanos, îi înmuie penița în călimara de argint și continuă pe un ton final: Da, dragă, uite așa, pe urmă a început ploaia. Când mai aveam în față câteva persoane în față, nu știu exact câte, dar puține, a început ploaia. Cum care ploaie?! Aia mare de alaltăieri. Toată lumea a început să se agite și să strige. Unii la alții și toți la vânzătoare. Că să nu plece, că să mai stea, că ce dacă plouă. Mi-am făcut curaj și am strigat și eu. E adevărat că mi s-a părut deplasat, și o vreme nici nu mi-am găsit vocea potrivită, dar recunosc că în nervozitatea care cuprinsese Animalul am strigat și eu. Cred că am spus și măscări de care acum mi-e rușine dar care în momentul acela mi se păreau nimerite cu situația. Vânzătoarele au mai stat o vreme iar noi, cu toate că în câteva minute apa ne fleșcăise și ne înmuiase ca pe niște găini, așteptam în ploaie stupizi și cuminți să ne vină rândul. Se făcuse brusc, știi că vara se întâmplă și astfel de lucruri, foarte frig iar ploaia aceea venită din senin nu mai contenea. Cerul s-a făcut negru și a coborât pe acoperișurile blocurilor printre antenele de televizor și ne-a închis pe toți ca un capac umed și rece într-o cutie de cremă de ghete. La un moment dat, ce crezi, sau nu crezi, că s-a întâmplat? Vânzătoarele au strâns marfa, au închis tarabele și au dispărut în clădirea aprozarului de unde nu s-au mai întors nici până în ziua de azi. Noi, cei de la rând, am vociferat, am strigat, am auzit și unele înjurături deosebite adresate, atât vânzătoarelor cât și, așa, în general, unui înjurat impersonal, ne-am mai învârtit zgribuliți prin preajmă nevenindu-ne să credem că lucrul acela ni se întâmpla tocmai nouă, după care ne-am împrăștiat fiecare care încotro pe la casele noastre.

Înțelegi, dragă?

Și, fiindcă pentru prima oară de când începuse scrisoarea simți că nu mai știe cum să continue, se opri. De altfel, cam asta era toată povestea. Își frecă degetele mâinii înțepenite din cauza tocului ținut strâns și, în timp ce făcea lucrul acesta, automat se gândi la scrisoare în ansamblul său. Citind din nou textul, îi păru rău că se lăsase influențat de niște stări de moment și poate că nu fusese suficient de atent la vocabular. Pe ici pe colo, chiar și topica putea fi încă îmbunătățită. Iar aici, la sfârșit, ce să mai spunem, încercase pur și simplu să o expedieze rapid, explicit jignitor. Când, de fapt, Dulcineea nu era de loc vinovată.

Era, de fapt, gândi Don Stephano îndepărtându-se în văzduh, absolut nevinovată.

Și pentru că tot ajunsese acolo sus, profită de ocazie și își contemplă propria cameră. Văzu toate obiectele și pe sine însuși ca pe o planșă pe care timpul desena viața lui, după care reveni planat în strania să locuință interioară. Imediat simți acut nevoia să facă pe marginea hârtiei o floricică. Oricum, se gândi el, când va rescrie scrisoarea, floricica va dispărea așa că, într-o clipă, după ultimul cuvânt, desenă niște petale minuscule și o codiță. Uitându-se apoi într-un anume fel, i se păru că ceea ce desenase semăna mai degrabă cu o notă muzicală. Un si sau un do de sus cu valoarea de șaisprezecime. Îhî, așa că mai făcu la repezeală câteva în continuarea primeia închipuindu-și că astfel compune și o melodie, poate, cine știe, chiar o melodie potrivită cu care să-și încheie scrisoarea, poate, mda, da, cine știe căci nimic nimeni nu știe, fredona Don Stephano, căci nimic nimeni nu știe, doamna cum îmi place mie… Laa, lala, laaa ! La, li, Io, lilo! Li, lo, la, la, lantantaaa…

La, la!

La!

***