Intră în casă, scoase patenții și sârmele de prin buzunare și le puse pe toate pe unul din rafturi. Acum, că avea ceva concret de făcut, camera era din nou suportabilă. Chiar plăcută. Domnișoara Alcantarilla venea pentru prima dată în locuința lui iar acesta era un gest îndrăzneț nu numai din partea ei, ci și din partea lui. Lumea vorbea, vorbea vrute și nevrute și mai ales lumea vorbea cum că Domnișoara Alcantarilla ar fi urmărit, cu tot dinadinsul să se mărite și să își facă, adică, o situație. Don Stephano, și lucrul acesta era vizibil cu ochiul liber, nu avea nici un fel de situație însă, oarecum inexplicabil, Domnișoarei Alcantarilla îi plăcea de el. Măritișul, tema ei preferată de discuție, măritișul în general, altfel spus teoria măritișului, revenea, fără excepție, în toate conversațiile pe care le purta această domnișoară, indiferent cu cine și indiferent de loc. Era uimitor felul în care, prin răsuciri și cotituri neașteptate, uneori în mijlocul unor conversații cu totul și cu totul aride, anonime sau științifice, ea reușea să aducă vorba de măritiș.
În ușă se auzi o ciocănitură mică, diferită de prima ciocănitură, aceea când venise pentru lumină. Mai vinovată. Mai conspirativă. Tresări de parcă nu se aștepta să-l caute cineva la ora aceea și se duse să deschidă. Radiind, domnișoara stătea în ușă cu o cutie metalică într-o mână și cu osticlă de un litru în cealaltă. Don Stephano o pofti să intre.
– Ce e în sticla aia? întrebă el neliniștit.
– Păi, ce să fie, răspunse ea cu un zâmbet care voia să spună cum că adică se simțea puțin încurcată, am găsit-o în cămară. Vin, ce să fie?. Râse. Știi, de acasă, vin făcut de-ai mei. Când am fost ultima dată acasă, acu’ vreo săptămână mi-au dat-o ai mei să am și eu aici pentru vreo ocazie, știi… Și pentru că tu mi-ai reparat lumina…
– Mda, făcu Don Stephano, dând din cap în semn că înțelege. Hai aici, în camera asta, mai zise el, arătându-i drumul.
Intrară în camera Marelui Stelaj.
Cu excepția Dulcineei, Domnișoara Alcantarilla era singura femeie care, după întoarcerea lui Don Stephano de la Cordova, intra în camera Marelui Stelaj. Oprită în ușă, exclamă înfiorată:
– Maaamă, Don Stephano, da’ ce mișto e aici la tine!…
– Zău?! făcu el într-o doară, distrat de erupția spontană din obrajii ei rumeni.
– Pe bune! Îmi place!
Se opri în mijlocul camerei, cu sticla și cutia în mâini, uitându-se încurcată împrejur. Don Stephano îi luă sticla și o puse pe biroul lui, lângă caietul cu ciorne, apoi se întoarse spre reșou doar pentru a-i lăsa timp să se zgâiască în voie la toate nimicurile lui. Domnișoara Alcantarilla se gândi puțin și, prin asocieri numai de ea știute, întrebă:
– Auzi, Don Stephano, și tu stai singur aici? În toată casa asta? Și spunând lucrurile acestea se uită pe pereți pentru a sublinia că la casa aceea se referea.
– Da, singur, spuse el.
Privi curioasă obiectele îngrămădite în Stelaj.
– Nu văd niciun lucru de femeie pe aici pe la tine.
– Păi, nu e niciunul, zise el.
– Și cu toate astea, zise ea arătând cu mâna pe care, umflate, îi sclipeau două inele de aur pe care și le pusese între timp, deoarece când venise pentru lumină nu le avea, ce faci?
Don Stephano zâmbi și răspunse prompt:
– Mă joc!
Ea râse. Don Stephano sorbi din cafea și trase din țigară.
Cineva, urlă foarte tare în savana cu animale sălbatice din camerele lui Don Chiriacos. Don Stephano tresări și se duse la ușa de la intrare. O încuie de două ori. Teoretic, doar Dulcineea mai putea veni pe la el, însă ea nu se deranja la ore așa de târzii. Și apoi, se despărțiseră. Se despărțiseră pentru totdeauna. Așa nu mai mergea. Nu se mai putea. Tot timpul numai răstălmăciri, numai reproșuri și acuzații. Tot timpul numai refuz. Ce stupid, doamne ce stupid, își zise, toată viața mea se învârtește în jurul unei farfurii de ciorbă, a unei cățele flocoase și oarbe cu care mă întrec la mângâieri, și a unei femei care umblă mereu cu un clopot de sticlă după mine. Ideea clopotului de sticlă sub care trăia îl făcu să tragă o înjurătură curajoasă și plastică în gând iar în afară, răzvrătit, îl făcu să se îndrepte hotărât spre sticla cu vin. O apucă bărbătește și, după un scurt efort, o destupă. Domnișoara Alcantarilla îl privi aprobatoare. El îi zâmbi și o blestemă în gând, din motive obscure.
– Pahare nu am, zise supărat. Am tot felul de lucruri în casa asta dar pahare nu am.
– Lasă că merge și fără pahare.
– Merge, da, mai zise el.
Și, pentru a ilustra teorema, duse sticla la gură și trase cu sete câteva gâtlejuri. Plescăi satisfăcut și îi întinse și ei sticla.
Domnișoara Alcantarilla sorbi puțin, după care se strâmbă la față.
– Eu, adică mie, vinu’ nu prea-mi place. Și nici nu-mi face bine. Zău!
Apoi se uită la el de parcă se pregătea să-i spună un lucru foarte important. Până la urmă nu mai spuse nimic. Urmă o tăcere care îl agită. Fără rost. În fond ar fi putut foarte bine să-i spună că, gata, mersi pentru cafea, a fost foarte bună dar acum vreau să mă culc. Se gândi că va găsi un moment prielnic pentru asta, însă chiar atunci, dintr-un motiv ei însăși necunoscut, de parcă și-ar fi amintit ceva important, Domnișoara Alcantarilla începu să îi povestească ceva despre instituția în care lucrase până a se muta aici. Începu stângaci și fără legătură, însă mai apoi, în urma câtorva întrebări ajutătoare ale lui Don Stephano, ea însăși căpătă o viziune mai clară asupra a ceea ce voia să spună și povestirea ei se legă. Lucrase într-o instituție de același profil undeva într-un sat de munte din Țara Bascilor, într-o lume aprigă și concretă, unde nimic nu se obținea ușor sau repede. Îi povesti despre camera, casa și oamenii la care stătuse în gazdă, niște bătrâni care o puneau să stingă lumina la zece, ca găinile, și tot timpul aveau pretenția să-i ajuți la gospodărie cu câte ceva. Despre foștii ei colegi și despre relațiile încâlcite dintre ei. Fiecare se mirosea și flirta cu fiecare. Ce mai, ca la nebuni, să mor io! Ăhă, câți nu-i făcuseră ei curte, însă, sincer, toți erau niște porci. Și erau și însurați. Cel mai bine se înțelesese cu Gimi, un jandarm tânăr, subțirel, înalt și brunet pe care nu se știe de ce, Don Stephano și-l închipui cu fața strâmbă, de parcă, în timp ce îl purta încă în pântec, maică-sa se lovise cu burta într-un colț de masă chiar în dreptul în care stătea el cu fața. Gimi era foarte atent cu ea și era și de vârsta ei. Îl chema Nelu dar ei îi plăcea să-i spună Gimi. Îi aducea brânză și cartofi, uneori miere și chiar de carne făcea rost destul de des. Era băiat bun însă ea uneori se cam plictisea de el, că zicea aceleași lucruri tot timpul, mai ales despre comandant, și când trăgea ceva la măsea nu te mai înțelegeai cu el, era rău. Mai era și unu de la primărie, nu știu ce învârtea el pe acolo, unu, îi ziceau ăștia Gigi, un nume tâmpit, care se uita după ea că să-l fi văzut cum belea niște ochi de te bufnea râsul, să mor io, nu era însurat dar avea vreo patruzeci de ani, și ceva, și-i lucea chelia de ziceai că-i lăcuită ca mobila și avea și o predispoziție să facă burtă. Pentru cuvântul predispoziție, în care se încurcă, Don Stephano o ajută amabil cu câteva consoane. Eee, da’ nu se putea să stai acolo, că toată ziua trebuia să stai în casă. Măcar dacă i-ar fi plăcut să croșeteze sau să împletească, da’ pe mine nu știu, mă enervează… Nu că nu știu, știu da’ mă enervează…
Domnișoara Alcantarilla se înfierbântase în rememorarea propriului ei trecut și din cauza aceasta devenise mai meditativă. Ochii nu i mai mișcau atât de repede și de haotic în orbite și asta o făcea mai suportabilă. Încet-încet, Don Stephano încetă să o ai perceapă ca pe Domnișoara Alcantarilla, cea care trecea cu nasul pe sus pe holuri cu o rochie în carouri mici strânsă pe cur, și să o vadă ca pe o femeie de sine stătătoare. Se gândi ce s-ar întâmpla dacă ea ar începe să se dezbrace. Procesă intens și rapid și, în timp ce ea vorbea mai departe despre Gigi de la primărie căruia îi lucea chelia ca mobila și începuse să îi crească burta, el o văzu pe Domnișoara Alcantarilla goală. Amplifică hormonal rezoluția obiectivului și vizualiză în detaliu fiecare părticică a trupului ei. Pielea îi era albă și subțire, străbătută de vinișoare care îi dădea o nuanță de roz fragil și permeabil. Umerii ampli, rotunzi și cărnoși, puternici ca ai unei spălătorese infatigabile. Avea oasele late, asemănătoare coarnelor de ren, căci altfel nu se puteau explica genunchii puternici și talpa lată și stabilă. În zona buricului câteva alunițe negre dispuse într-o formă neregulată de stea. Pe una din bucile ei albe și pufoase era vizibil un semn maroniu, urmă a unei infecții mai vechi. Câteva puncte roșii mici ici și colo pe spate. Să se culce cu ea ar fi fost un experiment periculos cu consecințe incalculabile pentru entropia din instituție. Ar fi ilustrat convingător ideea hazardului universal din care determinismul se coagulează târziu și debil. Maica Antoaneta, în calitatea ei de purtător de cuvânt al Comitetului de Ripostă, în una din ședințele lor mai scurte, îi povestise că… da, își amintea foarte bine, se spălase pe mâini, se ștersese cu prosopul albastru de lângă prosopul purpuriu, că, stimate domn, noi aici avem datoria de a atenua incertitudinea spinului mișcării browniene, de a ne desăvârși ca ființe anti entropice și de a ne reproduce corect. Aceasta pentru a ajuta la cristalizarea mai rapidă și, de ce nu, mai plăcută, a invariantelor. Da, Maică Antoaneta, înțeleg, răspunse el, dar invariante găsim? Ea, suflând ușor pe mâinile ei încă umede, se așeză pe scaun și începu să bată un tact de-al ei, în geamul biroului, cu pixul oranj. Așezase pixul în unghi drept cu latura de sus a unui dosar. El rămăsese dus cu gândul pe curcubeiele care duceau spre invariante, apoi, neliniștit, reveni cu o întrebare: Dar dacă apare un Mare Maestru Foarte Mare care ține cu tot dinadinsul să sfărâme o invariantă, oare reușește? Maica Antoaneta îl privise calmă, puțin pieziș, apoi, apucând brusc pixul, răspunse cu voce scăzută: Problema dezagregării invariantelor este esențial în relație necopulativă cu ea însăși. O urmărea în continuare pe Domnișoara Alcantarilla. Maica Antoaneta îl expediase cu un gest scurt, pentru care se ajutase de pix. Domnișoara Alcantarilla se deplasa repede încoace și încolo pe liniile unui portativ trasat chiar atunci de către Don Stephano în interiorul lumii construite de Maeștri. Domnișoara aceasta în a cărei definiție curul ocupa un spațiu major, prin solilocviul confesiv pe care îl producea, era interesantă în peisajul uman, în general. Și, îți dai seama, că el zicea că vrea să mă ia de nevastă, da’ eu n-am vrut. N-am vrut pentru că nu mi-a convenit. Păi, cum, nici studii n-avea… zise ea dezamăgită, privind din nou cotorul de carte. Și nici ai mei nu au fost de acord, pentru că, la urma urmei, ce era el? Pentru că ea nu știa răspunsul la această întrebare, Don Stephano propuse o denumire: un oarecare. Exact, un oarecare! Pentru a nu se opri, Don Stephano îi mai puse câteva întrebări ajutătoare și, proptit în sticlă, asculta cu interes peripețiile exterioare și interioare ale acestei tinere. Ea se lansă din nou, bucuroasă că pe el îl interesează ce povestește ea și, deși nu fumez, știi, numai așa de formă, își aprinse o țigară, serioasă. Începu să detalieze cele deja povestite și, Don Stephano, ochi și urechi la ea, se simți foarte bine până în clipa în care, la început fără să-și dea seama de ce, se neliniști brusc. Asculta, dar inima îi bătea speriată. Ceva nu era în regulă. Ciuli îngrozit urechea. Nu, nu se auzea nimic. Ba da. Ba da, cineva bătea la ușă. Sau i se părea doar? Domnișoara Alcantarilla, cu obrajii acum roșii din cauza vinului, a fumului de țigară și poate a vreunei emoții, continua să povestească, modulându-și vocea mult mai mult decât la început. Foarte neliniștit, își spuse că poate totuși i se păruse. Însă, după câteva secunde, Domnișoara Alcantarilla, surprinsă și brusc schimbată, zise cu voce scăzută:
– Auzi, mi se pare că bate cineva! Rămase cu țigara suspendată în dreptul buzelor. Tăcură amândoi și, în liniștea care căzu între ei ca un văl negru, se auzi, limpede și tare, bătaia în ușă. Nu se mișcă nici unul din ei. Bătaia se repetă după câteva clipe, puternică și nerăbdătoare. Apoi din nou. Cineva bătea cu pumnul în ușă, insistent. Cu valul acela de sânge ridicându-i-se în piept și în cap, Don Stephano avu senzația că lucrurile încep să se învârtească cu el. Rămase proptit în perete, neștiind ce să facă, așteptând cu speranța stupidă că nu e adevărat. Că i se părea. Ușa se zgudui din nou. Întinse sticla Domnișoarei Alcantarilla. Ea îl privea îngrozită. Amețit și nesigur, o porni spre intrare. Îl cuprinse teama. O teamă animalică. Descuie ușa cu mâini tremurânde. Deschise ușa. În prima fracțiune de clipă, în geana de lumină ce cădea pieziș de la fereastra lui Don Chiriacos, recunoscu firele lungi, lățoase, din haina de piele de capră a Dulcineei. Ridică ochii. Privirile li se întâlniră iar a ei scapără. Înghețat, o pofti înăuntru. Ea intră. Îl privi ciudat, insistând cu privirea pe fața lui. Intră, încă privindu-l, în camera Marelui Stelaj.