Cineva bătu insistent în ușă.
Un sine destrămat din Don Stephano auzi bătaia și, recompunându-se parțial, intră în panică la gândul că cineva ar putea intra pe ușă și l-ar găsi, în propria lui casă, umflat de plâns și întins inexplicabil pe ciment.
Bătaia se repetă.
Sinele începu să se recompună cu rapiditate și să înțeleagă. Dulcineea nu putea fi. Abia se certaseră și se despărțiseră. În rarele cazuri în care se întâmpla ca ea să vină să-l caute la conac, intra fără să mai bată. Încă în recompunere, sinele începuse să știe că nici Don Chiriacos nu putea fi, deoarece la fel proceda și el cu diferența că, odată intrat în hol, obișnuia să strige de se desprindea varul de pe pereți: Stephaooo! Într-o fracțiune de clipă își reveni. Deschise ochii și se ridică în picioare.
– Da, imediat, zise el cu voce răstită.
Încercă să deslușească prin ușă chipul celui de afară, însă, firesc, nu reuși. Deschise ușa.
În prima fracțiune de clipă nu o recunoscu din cauza întunericului. Apoi fața rotundă ca o lună cu perucă a domnișoarei Alcantarilla se profilă pe dreptunghiul întunecat de cer dintre ateliere și cantină. Un zâmbet îi strâmba la colțuri buzele ei subțiri.
– Bună seara, Don Stephano! zise ea.
– Bună seara, domnișoară Alcantarilla! răspunse Don Stephano surprins și neliniștit. Ținea cu mâna dreaptă ușa deschisă numai pe jumătate.
Urmă un moment în care Domnișoara Alcantarilla nu spuse nimic, ci numai îl privi. Probabil că fața lui Don Stephano arăta în seara aceea altfel decât de obicei. Un moment scurt. Apoi, ezitând puțin, zise:
– Să mă scuzi că bat așa de târziu, dar tu ai lumină? Adică ai, da, văd, adăugă ea repede în timp ce Don Stephano dădea din cap în semn că da. La mine nu știu ce s-a întâmplat. Cred că s-a ars ceva pe undeva. O siguranță. E beznă de vreo oră și mor de frig.
– Siguranța?! întrebă el gândindu-se dacă era bine să o invite înăuntru, sau nu.
– Cred că siguranța, da. Nu știu ce e. Mereu se întâmplă câte ceva pe la tabloul ăsta de afară, zise ea și făcu cu mâna un gest vag în direcția tabloului electric de pe zidul Conacului.
Deci, asta era.
– Da, am să mă uit eu imediat, zise el renunțând să o mai invite în cameră acum că chestiunea se lămurise. Numai puțin să aștepți, să-mi iau sculele. Bine?
Din camera cu dulap pictat, în care acum iată, intră firesc și fără nici o problemă, Don Stephano își luă patenții, câteva sârmulițe, creionul de tensiune tip șurubelniță și, după ce o căută câteva minute bune, banda izolatoare fără de care legăturile ar fi rămas rânjite și suferinde. Brr! Desigur că totul trebuia izolat foarte frumos. Lucrurile în lume trebuie să fie frumoase. Îi zâmbi domnișoarei Alcantarilla semantizând prin aceasta că era gata de treabă și o porniră amândoi, el înainte, hotărât și preocupat de această neașteptată problemă, ea în urmă lipăind din papucii de casă pe cimentul înghețat. Domnișoara Alcantarilla se scotoci prin buzunare și scoase o cutie de chibrituri și o jumătate de lumânare. O aprinse.
În lumina gălbuie zări capacul tabloului.
– Vino cu flacăra mai aproape!
Domnișoara Alcantarilla se apropie și ridică lumânarea cât de sus putea ea. Apropiindu-se, se lipise cu șoldul de șoldul lui. Se auziră câteva bâzâituri și câteva scântei albe se împrăștiară ca dintr-o artificie. Speriată, Domnișoara Alcantarilla se trase înapoi, zvâcnind flacăra lumânării.
– Aoleu, Don Stephano, vezi să nu te curentezi! strigă ea îngrijorată.
Undeva în spatele lor, se auzeau voci prin întuneric. Recunoscu timbrul lui Don Chiriacos și basul lui Don Esteban de Marca.
– Ce-o fi cu ăștia? întrebă curioasă Domnișoara Alcantarilla întorcându-se spre direcția vocilor.
– Ce să fie, zise el văzându-și de lucru. Sunt într-un proces de transformare.
– Ce zici?
– Se distrează adică.
Domnișoara Alcantarilla nu prea înțelese și de aceea chicoti. Apoi adăugă, făcând pe supărata:
– Hai, mă Don Stephano, odată, c-am înghețat aici!
Grupul pe alee se apropiase și acum intra în gangul scurt prin care se ajungea la ușile lui Don Chiriacos și a lui Don Stephano, aflate una lângă cealaltă. Deodată, Don Chiriacos tună prin noapte:
– Ăăă, care ești, mă, acolo?
– Stai! Miliția! se auzi ordinul scurt al lui Don Olivares.
Ceilalți bârâiră, guițară, mieunară. Când ajunse în dreptul lui Don Stephano și al Domnișoarei Alcantarilla, Don Chiriacos, esențializând la maximum ceea ce voia să spună, urlă modulat:
– Aaaaaa!
Cum stătea așa, cu spatele la ei, Don Stephano zise și el cu gura în tablou:
– Aaaaaa!
Domnișoara Alcantarilla chicoti complice, nu se știe cu cine sau cu ce. În frunte cu Don Chiriacos cel șchiopătând din piciorul de unde un virus îi mâncase ceva, cândva, în copilărie, trupa intră în gang și, de acolo, în camerele friguroase ale lui Don Chiriacos.
În sfârșit, înșurubă și ultimul bușon. Puse la loc capacul și îl legă cu aceeași sârmă pusă tot de el cu luni în urmă. Chiar atunci, un curent de aer stinse lumânarea Domnișoarei Alcantarilla. Prin contrast, geamurile, luminate acum, ale locuinței în care de câteva luni de zile locuia singură această domnișoară durdulie, încoronau opera de electrician amator a lui Don Stephano.
– Mersi mult de tot, Don Stephano! Zău, nu știu ce mă făceam fără tine. Așa e când ești femeie singură și n-ai un bărbat să-ți facă lumină în casă, zise Domnișoara Alcantarilla zâmbind mieroasă de sub blana ei scurtă și creață. Știi, adăugă ea înfiorată, mi-era o frică groaznică că am să rămân toată noaptea în frig și întuneric…
Apoi râse.
-N-ai pentru ce, răspunse el strângând sculele.
Urmară câteva clipe de tăcere.
Domnișoara Alcantarilla dădu să plece. Ezită. Apoi mai zise, într-o doară:
– Dacă vrei, fac o cafea.
Ezită din nou. Apoi adăugă râzând, ca să se scuze:
– E târziu, știu, dar, dacă vrei, o fac repede. Eu dorm oricum, chiar dacă beau, chiar dacă nu beau seara cafea.
Don Stephano exclamă:
– Excelent! Excelent, repetă el punând sculele prin buzunare. Se simți brusc foarte bine. Păi, atunci, da, să bem o cafea!
– Mă duc să aduc, zise Domnișoara Alcantarilla pe un ton de lucru.
– O bem la mine?! întrebă el neliniștit.
Ea se încurcă puțin, nu în conținut, ci mai degrabă în formă:
– Păi, eu nu am avut curent toată seara și s-a făcut un frig groaznic, explică ea. E frig de nici nu poți să stai
– Bine, o bem la mine. Mă duc să pun apă pe reșou.
Adu, dacă ai, și niște zahăr, că eu chiar l-am terminat.
Asta era o minciună. Îl terminase demult.
– Da, lasă că aduc eu, zise ea hotărâtă, pornind-o.
– Îhî. Eu mă duc să pun apă la încălzit, zise încet Don Stephano cuprins parcă, dintr-o dată, de teamă.