Închise în urma lui ușa instituției și în aerul înghețat al nopții i se făcu frig. Parcurse repede cei cincizeci de metri până la Conac și intră în casă. În urma lui ușa îl izolă dintr-o dată etanș, ca un hublou de navă spațială, de toată lumea de afară și de emoțiile din afara lui. Se gândi că o cafea i-ar fi făcut foarte bine. Dar ultima cafea de contrabandă portugheză o băuse cu mai bine de două luni în urmă, servit la una din contesele ținutului care voia să își facă publică coafura ei nouă și îndrăzneață. Aprinse becul din hol. Lumina de filament îi făcu pentru o clipă bine, de parcă l-ar fi scos dintr-o încurcătură. Începu să se dezbrace cu gesturi încete, pătrunse de vin, cu mâini grele, obosit și scârbit de propria lui ființă și de propriul lui mod de a percepe și înțelege lumea. Agăță haina grea într-un cui ruginit, bătut în zid, apoi își scoase cizmele lungi, militare, pe care le avea de la tatăl său și cu care, la vremea lor, cutreierase toate drumurile împărățiilor, câmpurile de luptă, textele maeștrilor. Le așeză lângă perete și imediat simți sub tălpi cimentul rece.
Dădu să intre în bucătărie. Puse mâna pe clanța ușii și apăsă dar în momentul în care văzu prin geamlâcul ușii interiorul bucătăriei, mizer și destructurat, avu senzația că acolo se va sufoca. Obiecte îngrămădite de-a valma, murdare, disjuncte, amenințătoare. Nu, nu, vinul nu era bun. Rodea voința ca o gură mică de șoarece.
Se gândi să intre în baie ca să se spele pemâini și pe față. Dar era foarte frig și apa era foarte rece.. Un gândac de tip nou, lung și foarte rapid, coborî în viteză pe cada ruginită și dispăru în canalizare. Se cutremură de frig. Închise ușa de la baie și făcu un pas lateral, ca pentru a se feri de ceva. Renunță la gândul de a mai intra în camera cu dulap pictat, unde își dădea el de obicei frâu liber fanteziilor de homo faber și rămase în mijlocul holului, desculț pe cimentul rece. Se gând o vreme la ritmuri. La ritmuri în general și la cel spondaic în special. La ritmuri ca la o problemă generală a succesiunii și secvențialității pe care și el era obligat să o parcurgă în viața lui, oricât de neînsemnată era ea. Într-o altă fracțiune de clipă își dădu seama că singura cameră în care putea intra era aceea a Marelui Stelaj, în care scria scrisorile. Se apropie de ușă și prinse clanța cu mâna. Era iarnă. Clanța de metal era rece. Foarte rece. E iarnă, deja, gândi el. Ce-am să fac? Urmând schemele cerești, acum ar fi fost momentul să îi scrie Dulcineei o scrisoare și să-i spună despre cum a salvat-o el din mâinile parților sălbatici și dezgustători. Și cât de mult o iubește. Cât de dragă îi este.
Rămase nehotărât cu mâna pe clanță.
Începu să privească prin geamul ușii în camera Marelui Stelaj cuprins de o senzație de delict. Uitându-se pe geamul mic al ușii în propria lui cameră în mijlocul rece al nopții, se simți cuprins de vinovăție față de părinții lui și față de doamna învățătoare care îl lăuda mereu pentru istețimea lui. Și față de toți cei care își puseseră speranțe mari în el și în devenirea lui. În întunericul acela văzu contururile Stelajului și ale celorlalte obiecte mari și mici. Străin fără să înțeleagă de ce, avu dintr-o dată, intens, dureros de intens, revelația inutilității și absurdității vieții lui. Privind prin ochiul de geam în propria lui cameră, cu mâna încă pe clanță dar neîndrăznind să intre, într-o clipă avu revelația intensă a lipsei de sens a vieții pe care o ducea. Iată, acolo era scaunul pe care ședea când citea sau când scria lungile scrisori pentru Dulcineea, care rămâneau veșnic în ciorne. Acelea erau șervețelele umede cu care ștergea urmele de pe masă, acolo era unghiera și terpinolul, mai încolo cleștele de cuie, lentilele cu care construia lunete, revistele, mecanismele descompuse, cana cenușie, creioanele și, peste tot, cărțile. Ar fi trebuit să intre. Se hotărî să apese clanța și să intre dar chiar atunci deveni foarte atent la o perspectivă care i se deschidea cu repeziciune în suflet și care îl făcea să sufere intens: privind propria lui cameră prin geam vedea în vapori repezi copilăria și morala ei, adolescența și morala ei, secolul nouăsprezece, optsprezece, șaptesprezece și morala lor, contemporaneitatea românească și morala ei, mama, tata, însoară-te măi băiete să ne faci și nouă un nepoțel să stăm cu el pe balcon că ai să îmbătrânești de acum, biologia și legile ei ineluctabile, suma obișnuințelor, propriile lui obiecte, toate, toate îl condamnau și îl scoteau din orizontul inteligibil și imediat al prezentului. O Donstephanoectomie fără scurgere de sânge, acolo, pe holul înfrigurat și murdar prin care el era scos din realitate și pus într-o diaporamă din mintea tatălui. Tu nu vezi măi băiete că toți s-au așezat pe la casele lor, cu copiii, cu nevestele! Oh, tată, iubitul meu tată, și tu, mamă, meduză lăuză din care-am plesnit eu în lume, sau în ce-o fi asta, oh, iartă-mă, sunt beat și așa am fost mereu! Iartă-mă, tată, tatăl meu mort, tatăl meu nemuritor, iartă-mă! Nebunia asta a mea nu o înțelegi, și nici tu, mamă, care mă legănai pe picioare ca să dorm, mai bine adormeam, da, da, tată, da, mamă, am să fac copii, am să fac oameni tată să ieșiți cu ei la plimbare în parc primăvara, în pantalonași scurți, am să fac oameni. Dar nu acum. Nu acum! Poate mai târziu. Acum nu pentru că e atât de rece clanța asta încât am să îngheț. Vine iarna, tată, și eu nu am cu ce să mă încălzesc, nici cu lemne nici cu oameni nici cu animale și nici cu tine, tată, și nici cu tine, mamă, care sunteți departe, unde sunteți voi oare și nu știți nimic despre mine. Stau în ușă, tată, în propria mea ușă și nu știu să intru, eu, plăcerea ta cea dinlăuntru care te-am purtam spre mama ca spre începutul lumii, iartă-mă, că nu mai știu să intru pe ușă, tu, mamă, iartă-mă că nu mai găsesc o cameră în care să mă ghemui sub pătură și să adorm liniștit, iertați-mă că, vedeți, fără să vreau, am îmbătrânit, nici nu-mi dau seama cum, iertați-mă și strângeți-mă la piept, așa bătrâni cum suntem, să ne mai strângem o dată la piept. Strângeți-mă tare, tare! Strânge-mă, că ți-am fost plăcere și os, tată, TATAAA, TATAAA! la-mă, ia-mă, tată, ia-mă din ușa asta, ia-mă de pe clanța asta rece pe care stau sprijinit în vin ca într-o cârjă un om fără picioare și fără puncte cardinale. Tată, tată, tată! Și tu, mamă!
Din cauza vinului și dintr-o imposibil de descris aliniere a planetelor și stelelor cu viața și mintea lui de până atunci, prins cu mâna pe clanța rece în această conjuncție cosmică, Don Stephano începu să plângă acolo în hol. La început, privind prin geam în propria lui cameră întunecată, cu lacrimi mici, în tăcere. Apoi, fără să își dea seama și fără să știe de ce, din ce în ce mai tare. Mai tare. Mai tare. Îl cuprinse un fel de sughiț, un spasm incontrolabil al gâtului care îl sufoca din când în când. Dădu drumul clanței iar din cauza plânsului genunchii i se înmuiară încet și se prelinse de-a lungul peretelui ca o picătură vâscoasă, până când căzu într-o parte pe cimentul holului. Se ghemui cu genunchii la piept și, cuprins de spasmele din ce în ce mai puternice ale plânsului, uită de toate. De toate. Nu mai rămăsese din el decât plânsul. Lacrimi și grimase insuportabile ieșeau din el. Creierul i se stinse complet, ca o lumânare consumată, și astfel Don Stephano, în holul din care nu mai reușise să intre în nici una din propriile lui camere, alunecând prin propria lui lunetă înapoi spre tânărul Palestros care alerga încă, întins pe jos în frigul lui noiembrie, plângea însingurat în noaptea rece.
Plângea.
Strângea din mâini și plângea.