Se făcuse, între timp, toamnă. Iar acum, la sfârșit de noiembrie, toamna era deja un fel de iarnă. Zile stinse și vinete.
Împinse poarta. Câtă tensiune stupidă în discuția aceea lipsită de rost cu Dulcineea! Se supărase iarăși pe el. Gata! Nu mai mă culc cu tine! Jur că nu mai mă culc cu tine! Te-a cuprins dorul de Domnișoara Alcantarilla? De aia vrei să mergi la conac?
Ce fel de dragoste era aceasta?
Don Chiriacos.
Da, se vedea printre tufele înalte și umflate de tuia. Gesticula ca de obicei narând ceva lui Don Olivares cel oacheș, care părea că îl ascultă încordat și care în continuare nu părea deloc afectat de faptul că partea de jos a capului său era mai lată decât cea de sus. Se apropie de cei doi calm, dar cu un sentiment de iremediabilă nepotrivire. Când Don Chiriacos îl observă, desfăcu brațele larg în lături și exclamă prelung, cântat, ca un muezin nervos:
– Aaa, Stephao! Ia te uităăă…ăăă!
În clipa aceea, Don Stephano acționă comutatoarele secrete ale comportamentelor învățate. Zise:
-Salut, domnilor, salut! Ce schimbări de Univers puneți voi la cale aici?
Don Olivares se uită pe sus ca după avioane și apoi, nevăzând nimic prin aer, se întoarse către el și zise sever:
– Ce, mă, ești șmecher?
– Foarte.
– I-auzi, mă, cică-i șmecher!
Lui Don Olivares parcă nu-i venea să creadă.
– Ăăă, mă Stephao, auzi mă, ție nu ți se pare că… Adică…
Don Chiriacos trase cu sete din țigară să mai câștige timp pentru a se organiza un pic mai bine lingvistic, pentru că, spre deosebire de băuturile distilate, cuvintele nu îi erau la fel de familiare, însă pentru că nu reuși într-un timp atât de scurt, adaugă, lipsit de imaginație:
– Adicăă ce, mă, tu ești șmecher?
– N-am dreptul!?
Izbucniră cu toții în râs.
– Vii?
– Nu vin, zise el de formă știind că nu putea să nu respecte ordinul lui Don Olivares.
– Care va să zică, nu vrei să participi la bairam, ai? îl chestionă Don Olivares devenit din nou foarte sever. Adică tu n-ai bea un pahar de sânge de iepure, să mai prinzi nițel cheag la sparmantulă. Î? Îți strică!
– Ba, cum să nu! Sângele Domnului mi se potrivește bine la transfuzii. Apoi, după o scurtă pauză dogmatică adăugă, mai mult pentru sine: Deși nu prea știu cum e cu rh-ul… În fine, unde facem sacrificiul?
– Ce sacrificiu, mă? Te crezi șmecher, ai? întrebă scurt Don Olivares, ducându-și degetul pe mustața lui imaginară. Probabil că îl descumpănise cuvântul acesta. Ce sacrificiu? Nu e nici un sacrificiu, mă, Stephao, auzi? Asta e o bucurie.
– Bine’nțeles că e o bucurie, răspunse repede Don
Stephano. Orice sacrificiu e o bucurie…
Don Chiriacos se simți exclus. Interveni ferm:
– Lasă băă, vinu-i vin! Ăăă… Aiurea. Sus, mă Stephao, sus la cabinet, și arătă lămuritor cu brațul undeva spre cer. Vii?
Don Stephano făcu o grimasă fără sens.
– S-a dat ordin, tată! De la împărăție, zise apăsat Don Olivares. Nu te joci! Dacă nu vii, la galere cu tine!
– Asta așa e, Stephao, te penalizăm în ședință, să știi. Ăăă… întări Don Chiriacos. O pățești!
Și pentru că Don Stephano nu spunea nimic, dar nici nu pleca, Don Chiriacos deschise ușa verde din aripa stângă a instituției și o porniră cu toții: Don Olivares, în față ca un deschizător de drumuri și conchistador ce era, Don Stephano prizonier în voința lor la mijloc și la urmă, șontâc-șontâc, trăgându-și piciorul lui beteag, Don Chiriacos, omul reper. Ajunseră pe palierul întunecat de la etaj și când Don Olivares deschise ușa cabinetului, lumina îi izbi pe toți în față, ca un vânt. Cei din cabinet trăseseră perdelele negre de proiecție și, aprinzând neoanele, erau acum învăluiți de o lumină albă puternică și nefirească, amplificată albăstrui de pereții albi. Puse cap la cap, mesele formau un dreptunghi și la ele, în behăieli, chirăituri, gâlgâieli, râsete și un fum gros de țigară, stăteau bărbații instituției și să băteau cu palmele pe burtă. Sticle de vin pline și goale, pahare desperecheate și căni, de-a valma, oase descărnate de pulpe și aripioare, costițe de porc și urme de parizer ornamentau sărbătoarea în tot cabinetul. Când Don Olivares deschise ușa, după o clipă de expectativă, toată lumea, pentru a-i întâmpina cum se cuvine, izbucni în urale și guițări, ridicând paharele.
– Ooo, aaa, domnilor, păi, ce faceți, ooo, eee, oaaa… – Ce-i aicea, bă? se răsti la ei Don Olivares. Ce e lipsa asta de disciplină?
Intrară.
După puțină foială, Don Stephano își găsi un scaun din placaj și fier forjat, adus de pe la ateliere, și se așeză într-un colț de masă. Se descheie la haină, așeză revista alături și, pentru că instantaneu în fața lui apăruse un pahar cu vin și din toate părțile se auzeau îndemnuri, ba chiar ordine, mai presus de toate cele cântate ale lui Don Chiriacos și cele scurte dar hotărâte ale lui Don Olivares a cărui față, în lumina neoanelor devenise și mai întunecată, apucă paharul și, în satisfacția generală, îl dădu pe gât. Acum era la fel ca ei, și asta îi liniștea. Pesemne cheful începuse demult, căci nu se mai cunoștea care erau cadrele superioare și care cele inferioare, toate cadrele fiind acum egale. Primul pahar îl cam amețise. La Cordova i se interzisese prin lege să mai pună gura pe vin sau pe alte lichide sau substanțe euforizante, pentru că tu, domnule, îi explicase Maica Antoaneta într-o dimineață când avea pe birou un buchețel de flori de gălbenele într-un păhărel cu apă, tu, domnule, ești deja euforizat de la natură. Așa te-a născut mama ta! O dublă euforizare poate fi extrem de periculoasă, adăugase ea țintindu-l cu pixul, și este foarte greu de spus în ce poate degenera, fiind dincolo de orice limită a previzibilității. El se uita la ea prin gălbenele, somnolent. Ființele tale de aer și obiectele ideale, mai mari sau mai mici, ar putea căpăta forme concrete, s-ar putea umple de substanță, zicea ea. Doi porumbei sălbatici se așezaseră în crengile care se vedeau prin fereastră și se atingeau unul pe celălalt cu ciocurile. Lasă vinul și orice altceva care te-ar putea scoate din normalul tău! Dar eu sunt normal, Maică Antoaneta? o întrebase el privind-o drept în ochi. Maica Antoaneta nu-i dăduse nici un răspuns, privise doar ceasul din perete. Mai erau mulți pacienți care așteptau la ușă. Zâmbise obosită. Apoi începuse să răsfoiască niște hârtii. Ce mai spusese? Don Stephano nu-și mai amintea decât culorile vii, insuportabile, ale florilor de pe biroul ei, lumina gălbuie de toamnă căzând pieziș pe spatele ei, ceva neclar la stânga, ceva neclar la dreapta. Ieșise apoi pe hol unde începuse să vorbească în suedeză cu tânăra italiancă care nu vorbea decât în suedeză. Un platou cu slănină tăiată cubulețe circula peste mese și din el fiecare se servea cu lăcomie. Eh, puțin vin, ce mare lucru acolo… Don Esteban de Marca, ridicat acum cu toată suta lui și jumătate de kilograme în picioare, mare meșter de petreceri, desena prin aer conturul exact al glumei porcoase pe care, întrerupt de hăhăieli, o spunea. Toți îl urmăreau cu atenție, bucuroși că cineva își asumase răspunderea să îi distreze. Don Stephano se ridică lent, lent, în văzduh până când de acolo de sus, văzu mesele mici iar pe cei de față îi văzu pe toți îmbrăcați în haine soldățești. Claie peste grămadă, într-un colț al încăperii erau trântite săbiile, scuturile, lănciile și câteva pumnale pe care încă mai luceau în lumina electrică șuvițe de sânge închegat. Cei mai mulți dintre ei își descheiaseră tunicile de piele precum și latele centuri pe care, prinse în catarame argintate, atârnau tecile zgâriate alături de mici podoabe războinice încrustate cu grijă în atelierele de la marginea cetății. Ceva mai încolo, spre pădurice, pășteau liberi câțiva cai înșeuați, cu frâiele atârnând prin iarba înaltă a pajiștii, în plină lumină de vară. De-a lungul lizierei se mai vedeau câteva grupuri de soldați care făceau însă parte din alte armate și din alte războaie și, de aceea, erau mult mai rarefiați, aproape gazoși. Plană îndelung deasupra lor apoi, la o manevră neatentă, coborî din nou în cameră și mai bău vin roșu dintr-un pahar umplut imediat de o mână anonimă și grijulie.
Vorbirea.
Vorbirea.
Tânăra italiancă, acolo la Cordova, în neliniștea și agitația ei, se îndrăgostise de el doar pentru că, în lungile plimbări pe holurile întortocheate ale stabilimentului, el acceptase să vorbească cu ea în suedeză. Cum o chema?… Era convinsă că Maica Antoaneta, ca Atotcuratoare a provinciei, vorbește curent suedeza și de aceea, în fiecare zi îi scria lungi scrisori în această limbă în care îi descria și îi explica, cu un uimitor lux de amănunte, diferite întâmplări din viața ei. Maica Antoaneta lua scrisorile, foarte serioasă, într-un fel de tăinuită complicitate și dispărea cu ele în cabinet. Acolo le arunca însă în coșul de gunoi de lângă chiuveta strălucitoare fără să le mai deschidă. Limba suedeză, zicea ea, este cea mai frumoasă limbă din lume și, ai să vezi, va veni vremea când toată lumea, indiferent de țară, va vorbi în suedeză. Sunt sigură!
– Aaa, Don Stephano să ne spună și el, daa, câteva să ne spună, că dumnealui știe multe.. Haai!…
Comutatoarele. Ce dracu! Pacienții ăștia vor ca el să-i distreze.
-Ei, lăsați-l pe Don Esteban, el le zice mai bine, răspunde Don Stephano secretarului. Nu pot, zău, așa, la comandă.
– Nu, nu, dumneavoastră spuneți așa, aveți așa… ne place mult cum spuneți dumneavoastră, haideți, vă rugăm, vă rugăăăm!… Aveți dumneavoastră ceva așaa… și arată cu mâna spre gură ce are, adică un dar al vorbirii.
– Nu pot, zău, la comandă, răspunde Don Stephano profund nemulțumit de ideea secretarului ca el să le spună o glumă.
– Haideți, Don Stephano, vă rog eu mult, așa,
Se uită de aproape a secretar. Sigur, viața este foarte complicată.
Celelalte aventuri din viața Dulcineei însemnau la urma urmei și ele ceva. Orice lucru înseamnă ceva. Ar fi vrut să știe ce au însemnat ele pentru ea. Să îi înțeleagă trăirile, să o cunoască și mai bine și să o iubească și mai iremediabil. Trânta aceea ce era? Fițuica de hârtie nu putea fi decât o pagină dintr-un jurnal mai mult sau mai puțin consecvent și asta era cel mai probabil, deoarece Dulcineea contabiliza în felul acesta o serie întreagă de evenimente, în special cele la care Don Stephano se aștepta cel mai puțin. Din cine știe ce pornire, la fel făcuse și cu ziua aceea. Iar trânta, la ora aceea favorabilă, trânta aceea nu putea fi decât trânta în cearceafuri. În cearceafuri evident. Evident… Și aici Don Stephano vizualiză dintr-o dată o mulțime de situații, poziții ale membrelor, trupului, gâtului, gurii, priviri, sunete, javra aia de cățea umflată lingând și molfăind peste tot, lumini, mirosuri și, brusc, valul acela de sânge i se urcă din nou în cap, laolaltă cu vinul. Pentru câteva clipe îl cuprinse o frică inexplicabilă. Avu senzația că de undeva îi curgea sânge. Se hotărî brusc:
– Pe aia cu feudalismul o știți?
Secretarul se lumină brusc și începu să se gudure de bucurie că îl convinsese. Evident, era un bun secretar. Câțiva behăiră și începură să aplaude. Dar să fie cu femei din alea bune! Apoi se făcu liniște și toți își îndreptară nerăbdători ochii spre Don Stephano ca să audă gluma. El se descheie la toți nasturii de la haină, mai trase o dată din țigara cu care nu știa ce să facă și își începu gluma prin descrierea amănunțită a unuia din lupanarele romane în care Cezarul, stăpân deplin al universului, petrecea netulburat în una din zilele călduroase ale ultimului secol al libertății, laolaltă cu alți tovarăși și nenumărate, nenumărate femei.
Nenumărate femei.
Acest amănunt îi făcu chiar și pe cei de la masa din spate să devină atenți.
Petrecea netulburat de nici o altă grijă decât cea a plăcerii și a rafinării ei, atât în trupul lui puhav de grăsime și bătrânețe, cât și în trupurile tinere și mlădioase ale celorlalți. Făcu o descriere minuțioasă a acestor trupuri și a veșmintelor lor, precum și a mersului și mișcărilor lascive din șolduri, umeri, sâni, buze ale femeilor care împânzeau lupanarul, lucru care îi încântă pe toți cei de la mese și, cert, le captă definitiv atenția. Roșu la față, secretarul râdea mânzește cu fața în pumni. Nu se mai putea nimeni îndoi acum că era un bun secretar. În timpul acesta Don Stephano aminti în treacăt de vomitoriu și în câteva fraze bine articulate schiță situația de ansamblu a imperiului, politică, socială, internă, externă, adăugând, mai mult ca o aluzie, că starea moravurilor vremilor acelea era mult, mult diferită de cea actuală.
– Păi, asta e în sclavagism, dom’le… obiectă indignat Don Esteban de Marca, făcând astfel totodată dovada cunoștințelor sale despre epocile istorice.
Urmă o behăială generală:
– Lasă, domnule, ascultă acolo, eee, se auzi prin celelalte voci cea a lui Don Olivares. Ce contează? Sclavagism, feudalism, culturism… Tot un drac!
– Am zis și eu așa… bătu Don Esteban în retragere.
– Zi-i, Stephao!
Don Stephano nu dăduse însă nici o atenție întreruperii lui Don Esteban. Continuă întorcându-se la descrierea lupanarului, insistând cu precădere asupra unei curtezane pe care, cu gândul la Dulcineea, o penelă în culori atât de vii încât ea, lungită pe o piele de capră aruncată pe podea, urma să rămână acolo în cabinet încă multe zile după ce toți vor fi plecat pe la casele lor legănându-se cu capul plin de slănină. Deocamdată, însă, încălziți de vin și cu senzația că cel puțin una din toate femeile acelea aduse de șmecherul ăsta cu barbă le stă la îndemână oricând, toți îi dădeau ghes să continue. Don Stephano însă, pentru că știa că umorul glumei pe care o spunea nu se năștea din episodul lupanarului ci din aspectul politic al chestiunii, o coti spre încolo expunând greutățile pricinuite imperiului de barbarii de la nord de Dunăre care le dezorganizau comerțul cu Orientul și le înjumătățeau mereu legiunile. Don Chiriacos începu să caște și își lăsă privirea încețoșată pe lemnul gol al mesei.
– Păi, hai, dom’ le, ce, facem istorie aici? interveni iarăși, cu ceva mai mult curaj, Don Esteban de Marca, privind spre Don Chiriacos, în speranța unui ajutor tacit.
Don Stephano continuă imperturbabil. Totuși, în sinea sa se neliniștise puțin gâdindu-se, în timp ce vorbea, la ce s-ar fi făcut și cum s-ar fi descurcat Dulcineea într-una din cămăruțele strâmte și joase, netencuite și întunecate din cartierul sărman de dincolo de Tibru, unde roiurile de muște nu mai conteneau să se învârtă deasupra lăturilor și zoaielor aruncate direct în străzile nepietruite. Ce s-ar fi făcu ea acolo, doamne, printre cele câteva piei de oaie, murdare și puturoase, agățate de pereții din cărămidă nearsă. Desigur că el ar fi făcut orice i-ar fi stat în puteri pentru a-i face rost de un frigider sau un congelator, ar fi plecat cu legiunile în Siria sau în Egipt. Totuși nu putea fi sigur că ar fi găsit. Ar fi tencuit, ar fi zugrăvit, și-ar fi făcut cunoștințe printre patricienii mai importanți și mai influenți, ar fi scris poate chiar câteva ode Cezarului. Vorbi în continuare despre tulburările neîncetate de la limesul danubian. Dintr-o dată inima i se strânse, dându-și brusc seama că Dulcineea putea să cadă sclavă în vreuna din incursiunile sălbatice ale parților sau bastarnilor. Să fie legată, târâtă prin praf, încărcată printre alți baloți pe vreun car cu roți mari de lemn care ar fi zdruncinat-o groaznic la fiecare pas prin pustietățile acelea. Vreun maimuțoi păros o putea vinde vreunui alt maimuțoi, poate chiar mai păros, care să o ducă în vreo colibă împuțită să-i aibă lui grijă de oi și de capre, să o bată, să se răstească la ea, să o răstoarne și să o siluiască ori de câte ori îi poftea glanda lui de animal scârbos. Oh, doamne! Așa ceva nu trebuia să se întâmple. Și pentru a o salva pe Dulcineea de pericolul acesta teribil, lăsă la o parte invaziile de la nord-est și începu să vorbească despre tânărul soldat plin de praf și de transpirație din cap până în picioare, care se îndrepta în fugă spre Roma zdrelindu-și picioarele lui obosite pe piatra fierbinte a Viei Apia.
– Haide, bă Stephao, ăă, nu o mai lungi atâta, eeă, Roma, Roma, zise Don Chiriacos puțin cam plictisit de toate cuvintele astea cărora nu prea le vedea rostul. Își mai turnă un pahar cu țuică.
– Zi-i, Stephao, zi-i ‘nainte, că zici bine! dădu Don Olivares ordin și toți ceilalți se mai destinseră puțin din încordarea cu care îl urmăreau. Mormăiră aprobator rămași cu gurile căscate la el.
Don Stephano făcu o scurtă pauză și sorbi încălzit din pahar.
– Haide, bă, Stephao, las-o moartă, ce naibaaa, eee, zise Don Chiriacos enervat, lovind puternic aerul cu mâna. Ce dracu’ de banc e ăsta?
Câțiva râseră de enervarea lui Don Chiriacos.
– Ține-o așa, coane Stephao, că-mi place, replică Don Olivares râzând și ridicând paharul stil nuntă țărănească. Da’ ce mai face dameza aia de la lupanar, că nu ne-ai mai dat nicio informație despre ea. Să nu se plictisească fata!
– Păi, da, chicotiră ceilalți, ce făcea mititica în timpul ăsta acolo?
– Ehei, avea treabă grea, lămuri Don Esteban plin de subînțelesuri.
În câteva cuvinte, bine alese, Don Stephano le spuse ce mai făcea mititica, apoi trecu cu aplomb la relatarea scenei îmbrăcării Cezarului care în cele din urmă catadicsise să se deranjeze. Insistă asupra togii purpurii și asupra modelului de pe fibula de aur. Don Esteban făcu pe înfundate o remarcă asupra prețului aurului în Rusia. În timpul acesta, Don Stephano introducea mulțimea înfierbântată pe poarta palatului și o masa, scandând lozinci anti imperiale, în fața ferestrelor lupanarului. Don Chiriacos, care nu mai avea cu cine să vorbească, era nervos și nerăbdător. Don Stephano îi dădu Cezarului un sul de papirus pe care tocmai redactase în grabă cele mai favorabile legi pentru plebea nervoasă, apoi îl scoase în balcon concomitent cu organizarea măsurilor de pază și securitate personală prin garda pretoriană. Se opri și mai bău un pahar din vinul roșu, cu gândul la toga purpurie a Cezarului care acum flutura ușor pe balcon în curentul format de multe uși deschise, sau mai bine zis lipsă, din palat. Curtezana se răsuci pe blana de capră și, sprijinită într-un cot, se întoarse cu fața spre ceilalți, jucându-se absentă cu medalionul masiv de aur care îi alunecase între sâni. Desfăcuse puțin picioarele iar prin voalul străveziu care o acoperea pe jumătate i se vedeau picioarele lungi și bronzate de soarele Iudeii. Don Chiriacos, nervos, dădu, scurt, peste cap un alt pahar cu țuică. Un neon începu să pâlpâie ușor. Don Stephano plescăi de plăcere și făcu un gest de neputință spre Maica Antoaneta care, cu o scrisoare în mână, îl privea severă din ușa cabinetului ei. Spre disperarea lui Don Chiriacos, continuă povestirea cu un nou și proaspăt avânt.
După încă zece minute, cei de față erau deja împărțiți în două tabere distincte: pe de o parte, cei care se plictisiseră de gluma aceasta care nu se mai sfârșea și care îi purta printr-un vocabular, printr-un timp și prin întâmplări greu de înțeles, alături de cei care obosiseră din pricina încordării sau care pur și simplu nu înțelegeau despre ce vorbea acest domn cu barbă și cu ochii aprinși. Don Chiriacos era liderul lor, secondat prin mormăieli de Don Esteban de Marca. De cealaltă parte era tabăra celor care se distrau copios, nu de povestirea lui Don Stephano, ci de enervarea celorlalți, și asta îi făcea pe primii să se enerveze și mai tare. Aceștia îl aveau în frunte pe Don Olivares, care prezida peste porțiunea aceea de mese ca un pașă peste o suită. În funcție de tabăra lacare aderase, o parte a atenției fiecăruia era concentrată asupra replicilor și argumentelor pe care și le zvârleau unii altora în pauzele pe care Don Stephano le mai făcea ca să soarbă din pahar sau pentru a mai trage din țigară. În cele din urmă, pe când se pregătea să încheie discursul fantast al Cezarului, agitația, protestele și zbieretele celor două tabere de angajați deveniseră atât de sonore și vehemente încât Don Stephano, distrându-se grozav, se gândi cum să facă pentru a prelungi gluma și mai mult. Cam speriat, secretarul tăcea mâlc, indecis. Gluma aceasta din care el personal nu înțelegea nimic putea să se sfârșească rău pentru el ca secretar. Se striga, se gesticula prin aer cu paharele pline sau goale, Don Chiriacos remarcându-se în mod deosebit prin rapiditatea și violența cu care lovea și tăia fumul de țigară născând motive solare. În clipa în care anunță că urma să treacă în revistă industria de armament din secolul unu înaintea erei noastre se iscă un asemenea vacarm și o asemenea neînțelegere între cei prezenți încât, devenit brusc serios și gânditor în fața mulțimii dezlănțuite, Don Stephano coborî de pe estradă și făcu un gest scurt cerând tăcere. Se făcu tăcere, ca prin farmec. Spre surpriza tuturor, cu o voce schimbată, plăcută și hotărâtă, pe care nu i-o cunoștea nimeni, Don Stephano începu să cânte un cântecel popular deșucheat, pe care îl cunoșteau cu toții. Un cântecel în care, după aprecierea lui Don Olivares, exprimată cu o altă ocazie, era vorba despre o dameză “care bagă, tată, morții la hogeac”. În hărmălaia generală urma să ia locul curtezanei. După câteva clipe de nedumerire, toată lumea izbucni în râs, urale, aplauze, ovații, grohăieli și guițături. Până și tânărul Gatzacos izbucni într-un râs înfundat, din care dădu în tuse.
– Bravo, Don Stephao, zi-i așa!
– ‘ Tu-i mama mă-si de viață!
– Hopaa-naa !
– Asta-i viața, tată, ține-o așa!
– Toarnă, Leanțo, toarnă!